Dispunerea icoanelor in biserică

Ortho filocalia.gif (15249 bytes) Logia

Florin Florea

SIMBOLUL SI ICOANA

Capitolul V

DISPUNEREA ICOANELOR IN BISERICĂ

Ultimul capitol al lucrării noastre l-am consacrat studierii modului de dispunere al icoanelor în biserică. Chiar dacă în prima parte a discursului despre icoane ne-am ocupat de icoana Mântuitorului, aceasta nu înseamnă că am neglijat reprezentările celorlalte persoane sfinte. Posibilitatea reprezentării lor se întemeiază pe faptul că toate persoanele ce au dobândit un loc de reprezentare în biserică au încarnat în ele Verbul divin. Prin prezenta lor în locasul de cult mărturisesc acelasi Cuvânt divin, astfel încât, în loc să sărăcească slava lui Dumnezeu privitorul nu poate decât să exclame cuprins de uimire: “Doamne, pe toate cu întelepciune le-ai făcut!” sau “Dumnezeu prin sfintii săi de pe pământ, toată voia Sa a făcut-o”.

De la început trebuie precizat că pictarea bisericilor nu este numai un gest decorativ. Asa cum am arătat în altă parte scopul decorării cu imagini a bisericilor este de a-l introduce pe credincios prin intermediul văzului într-o atmosferă potrivită cultului si închinării. Valoarea estetică nu trebuie neglijată, dar în primul rând ele trebuie să conducă spre o «teologie în imagini». De aceea pentru aprecierea lor corectă sunt necesar cunostinte de dogmatică, de exegetică, de cult si istorie a Bisericii s.a..

Urmărindu-se un scop atât de precis, si de înalt în acelasi timp, din partea picturii, înseamnă că decorarea bisericilor nu a fost niciodată lăsată la voia întâmplării. În timp, modalitatea de zugrăvire s-a conturat într-un “sistem, un program sau tipic iconografic”[68] în asa fel încât ansamblul arhitectural si iconografic al unui locas de cult să fie coerent si să exprime un principiu călăuzitor. Dacă în momentul de fată se poate vorbi de un sistem iconografic si arhitecutral al bisericilor ortodoxe, totusi el nu a fost dintru început cristalizat în forma actuală. “El s-a format cu încetul si a variat după epoci si regiuni potrivit si cu evolutia arhitecturii religioase, deci în functie de varietatea tipurilor arhitecturale, de dimensiunile bisericilor si suprafata de pictat. Au contribuit la aceasta si ideile sau curentele teologice (dogmatice) care au frământat cugetarea crestină, gusturile si intentiile ctitorilor ziditori de biserici, care au impus uneori pictorilor preferintele lor, precum chiar si fantezia pictorilor însisi, care, pe acest teren aveau prilejul să-si afirme personalitatea”[69]. Putem vorbi de o diversitate mai pronuntată a stilurilor arhitecturale si iconografice, mai cu seamă în perioada preiconoclastă. După distrugerile suferite de biserici în timpul prigoanei iconoclaste si stabilirea definitivă a cultului icoanelor odată cu Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), Biserica a restrâns diversitatea iconografică si s-au stabilit principalele modalităti canonice de reprezentare a locurilor de cult si a icoanelor portabile. Astfel, din sec. VIII – IX înainte se poate vorbi de “evolutia artelor sacre după principii riguroase si reguli precise”[70].

“Principiul general sau ideea directoare care stă la baza acestui program iconografic si care fixează si rânduieste locul fiecărei scene sau figuri sfinte pe peretii bisericii, este conceptia teologică”[71]. Remarcăm în acest sens, câteva nume importante în teologia ortodoxă, care au gândit si scris în legătură cu explicarea simbolică a locasului de cult si a actelor liturgice care se săvârsesc în el: în sec. VII Sf. Maxim Mărturisitorul (Mystagogia), în sec. XIV Nicolae Cabasila (Tâlcuirea dumnezeiestii Liturghii), iar în sec. XV Sf. Gherman patriarhul Constantinopulului (Descrierea bisericii si explicare mistică) si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (Tâlcuire despre dumnezeiescul locas).

Arhitectura si iconografia bisericii fiind împletite ca un tot unitar, în cele ce urmează vom prezenta în paralel cu compartimentele clasice ale locasului de cult si imaginile sacre care le însotesc.

După doctrina Sf. Maxim Mărturisitorul între Cosmos, suflet si Biserică există o asemănare structurală, Biserica fiind modelul si germenele sfintitor al amândurora:

“Sfânta biserică a lui Dumnezeu este chip si icoană a întregului cosmos, constătător din fiinte văzute si nevăzute, având aceasi unitate si distinctie ca si el.

Ca edificiu, aceasta fiind un singur locas, se deosebeste totusi după forma ei spatială, împărtindu-se în locul destinat numai preotilor si liturghisitorilor, pe care îl numim ieration, si în cel lăsat pe seama întregului popor credincios, pe care îl numim naos.

[…] Tot asa si totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existentă prin creatiune, se împarte în cosmosul inteligibil, constătător din fiinte spirituale si netrupesti si în cosmosul acesta sensibil si corporal, tesut grandios din multe forme si naturi. Prin aceasta e un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mâini, indicată cu întelepciune de aceasta, care e făcută de mâini. Această totalitate are ca ieration cosmosul de sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos pe cel de jos, la îndemâna celor sortiti să trăiască o viată legată de simturi”[72]. În mod asemănător Biserica este chip si al sufletului omenesc:

“Toate cele ce au fost arătate că tin de minte si ies progresiv din ea, le indică biserica prin ieration. Iar cele arătate că tin de ratiune si ies din ea prin desfăsurare, le ilustrează prin naos. În sfârsit toate le adună spre taina ce se săvârseste pe dumnezeescul altar, taină prin care, tot cel ce poate să înteleagă cu întelepciune cele ce se săvârsesc în biserică, îsi face cu adevărat biserică a lui Dumnezeu si dumnezeesc sufletul său. Căci pentru suflet ni s-a dat poate, spre călăuzirea lui cătră cele înalte, biserica cea făcută de mâni, care îi este si model prin diferitele simboale dumnezeesti din ea”[73].

Dar să dezvoltăm putin această ultimă afirmatie a Sf. Maxim Mărturisitorul anume, cum poate omul pornind de la cele ce se văd în biserică să-si înalte sufletul spre contemplarea lui Dumnezeu. Mai întâi, asemenea Cortului mărturiei, biserica arată celor nevăzători ai celor ceresti, prin forme sensibile, pe cele care sunt în ceruri. “Biserica este cerul pe pământ”[74] spunea Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului. Având dintru început scopul de a arăta cerul, biserica desfăsoară în fata credinciosului, prin icoanele lor, realitătile ceresti. Mai mult, prin chiar ordinea asezării icoanelor în biserică se observă recapitularea (includerea) tuturor în Hristos. Recapitulare realizată în sfinti si în curs de realizare în noi. Imaginea predominantă si care exprimă ceea ce am spus este chipul lui Hristos Pantocrator din cupola centrală a naosului. Prin faptul că suntem cu totii inclusi (recapitulati) în El, suntem “trupul lui Hristos, si mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), iar aceasta înlesneste ca si între noi să fie o legătură puternică. Hristos ni se împărtăseste tuturor atât spiritual, prin comuniunea de gând si de credintă stimulată prin vederea icoanei Lui, cât si prin Sfânta Împărtăsanie, unde Hristos se dă pe Sine întreg fiecăruia.

Avansând în locasul bisericii, ajungem treptat din pronaos în naos si apoi în altar. În mod traditional, pronaosul este locul rezervat catehumenilor, sau doritorilor de Dumnezeu. Această treaptă eclesială corespunde stadiului de purificare a sufletului. Cei din această categorie[75] sunt initiati, prin intermediul imaginilor din pronaos, în măretia si puterea lui Dumnezeu, cel de care vor să se apropie. Scene ca Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, pictate aici, sensibilizează omul spre frica de Dumnezeu cu deschidere spre cea de-a doua treaptă, a credintei în El.

Naosul este partea cea mai impozantă din punct de vedere arhitectonic. Forma sa obisnuită este pătrată (patru zări - simbolul lumii terestre), pe care se sprijină o cupolă în calotă sferică (sfera este simbolul perfectiunii divine). Cupola centrală este dominată de chipul lui Hristos Pantocrator (Atottiitorul) sub care sunt reprezentati multime de îngeri, mijlocitori ai nostri înaintea lui Dumnezeu. Pe stâlpii ce sustin bolta îi vedem pe cei patru evanghelisti ca pe unii care prin Evanghelii unesc cerul cu pământul. Partea de jos, din imediata vecinătate a credinciosilor este ocupată cu reprezentări ale sfintilor: patriarhi, învătători, preoti, mucenici, scene din Noul Testament, iar înspre Apus spre intrarea în biserică cuviosi si asceti. Toti acestia, prin icoanele lor, au rolul mărturisit de a fi exemplu si întărire credinciosilor, sau primitorilor de Dumnezeu, căci naosul este prin excelentă locul dedicat lor. Credinciosul, cel iluminat prin Taina Botezului, se desăvârseste în credintă prin imitarea lui Hristos si prin împărtăsirea cu Sfintele Taine.

În unele biserici, pe arcada altarului spre naos, sunt reprezentate cele nouă cete îngeresti. Rolului mijlocitor al îngerilor îi corespunde stadiul eclesial intermediar, din imediata apropiere a clerului, reprezentat în Biserică de monahi. Acestia, prin modul de viată închipuie, într-un chip mai direct stadiul uman al veacului viitor, după spusa Mântuitorului: “Căci atunci când vor învia din morti, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri” (Mc. 12, 25). Locul acestora în biserică este de obicei în fata altarului, de multe ori ajutând clerul la buna desfăsurare a cultului.

Iconostasul este o piesă care a cunoscut poate cea mai spectaculoasă dezvoltare în timp. Este asezat frontal între naos si altar, rolul său fiind atât despărtitor cât si unificator. Despărtitor prin simpla lui prezentă, semnificând deosebirea dintre preotia harică si cea universală, si unificator prin intermediul icoanelor de pe el, care descoperă ochiului celui neavizat măretia Tainelor care se petrec în altar[76].

Partea “cea mai dinlăuntru” a unei biserici este reprezentată de altar, locul de unde preotul sau slujitorul conduce cultul si unde se săvârseste Jertfa nesângeroasă a Mântuitorului. Starea spirituală a celor care au fost învredniciti cu acest dar este unirea cu Dumnezeu, pe care sunt datori să o insufle credinciosilor, iar credinciosii să o primească. Unirea cu Dumnezeu se realizează prin dobândirea dragostei. Persoana umană capabilă de cea mai mare iubire fată de Dumnezeu este Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. În altar figura centrală este cea a Maicii Domnului Platytera (mai mărită, mai desfătată (decât cerurile)). Ea este reprezentată sezând, cu coatele îndoite si mâinile ridicate în rugăciune spre cer, iar la piept, frontal, Hristos copil binecuvântând. Se mai poate întâmpla ca în preajma tronului său să fie reprezentate două din cetele îngeresti: serafimii si heruvimii[77]. Rolul mijlocitor al Maicii Domnului este subliniat prin dispunerea acestei icoane exact deasupra mesei altarului. În jos, spre pământ, sunt reprezentate în ordine scena împărtăsirii Apostolilor din mâinile lui Hristos, Sfintii Trei Ierarhi si Heruvimii si Serafimii.

Din descrierea succintă a structurii arhitecturale a bisericii, dimpreună cu iconografia aferentă diferitelor zone din locasul de cult, credinciosii pot vedea drumul care duce de la frică, prin credintă către dragostea de Dumnezeu. Capătul drumului este si scopul scopul vietii omului, adică dobândirea vietii vesnice prin unirea cu Dumnezeu. Pe acest drum ei se regăsesc că nu sunt singuri iar atingerea scopului le este sustinută si mijlocită atât pe verticală prin sfinti si îngeri, cât si pe orizontală prin intermediul preotiei harice.