OrthoLogia

Florin Florea

SIMBOLUL SI ICOANA

© 1999 Florin Florea

 PARTEA A DOUA

 ICOANA

Introducere

            Neîndoienic, într-un anumit sens icoana reprezintă cel mai semnificativ obiect simbolic din contextul universului liturgic crestin. Tinând cont de întreaga istorie a elaborării teologiei icoanei se justifică valoarea deosebită a obiectului sacru în discutie. În introducerea acestei părti a lucrării noastre avem însă de precizat sensul celor două sintagme utilizate: obiect simbolic si univers liturgic.

            Am văzut în cadrul primei părti a tezei de fată cum poate fi definit si înteles simbolul. Dacă ar fi să rezumăm această definitie a simbolului, ni se pare cel mai potrivit să retinem ca si caracteristică esentială a symbolon-ului functia sa mediatoare. Cu alte cuvinte, prin cei doi poli ai săi, simbolizantul respectiv simbolizatul, simbolul asigură relatia simfonică între lumea sensibilă (“cele văzute”) si lumea inteligibilă (“cele nevăzute”). Întelegem deci că simbolul este o punte, având - cum afirmă în repetate rânduri Mircea Eliade - o functie unificatoare, sintetică: “Vom avea necontenit prilejul să verificăm polivalenta simbolurilor care stau la baza culturilor arhaice. De altfel, ceea ce caracterizează simbolul si-l deosebeste de celelalte forme de cunoastere, este tocmai această coexistentă a sensurilor. Structura sintetică a gândirii “primitive” îsi găseste un excelent instrument de exprimare în simbol, care unifică niveluri felurite de realitate cosmică, fără ca prin aceasta să le “neutralizeze”. Polivalenta simbolului face posibilă coexistenta sensurilor si, în acelasi timp, păstrează “diversul”, “eterogenul””[42]. În acest sens întelegem să ne referim la functia de intermediar a simbolului. În fond, simbolul reprezintă prin natura lui intimă o modalitate concretă de respingere a gnosticismului antisomatic si acosmic, care nu poate concepe în nici un fel lumea sensibilă în deplina ei valoare. Vom avea ocazia să revenim asupra acestui aspect.

            În această ordine de idei, este evident motivul pentru care putem considera icoana crestină ca fiind un obiect simbolic: ea este puntea care asigură legătura între închinător si obiectul venerat. Dacă această functie mediatoare, unificatoare ar lipsi sau ar fi alterată, nu am mai avea de a face cu eikon ci cu eidolon. Iată unul din punctele “fierbinti” ale dezbaterii dintre iconoduli si iconoclasti.

            Poate că a fost mai usor să clarificăm într-o măsură acceptabilă caracterul de obiect simbolic al icoanei. Ni se pare ceva mai dificilă lămurirea semnificatiilor de univers liturgic. De ce? Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, care reprezintă cum arată Cardinalul Hans Urs von Balthasar acea minte deopotrivă genială si inspirată care a stiut să sintetizeze traditia iudaică cu cea greco-latină interpretate printr-o perspectivă teologică crestină holistică, cosmosul întreg a fost sanctificat - ca si omul si textul sacru - prin întruparea Logosului Hristos. Din acest punct de vedere întreg universul este liturgic, adică lumea în integralitatea ei poate simboliza, pentru ochiul spiritualizat al contemplativului, slava lui Dumnezeu. Biserica nu este altceva decât o imagine la o scară mai mică a acestei realităti de dimensiuni cosmice. Si totusi cum putem distinge între ceea ce apartine sacrului si ceea ce apartine profanului? Chiar dacă ceea ce se află în afara templului nu este profan în deplinul sens al cuvântului, există un spatiu pentru care credinciosul crestin are o garantie - prin Traditie - a sacralitătii sale: Biserica. Ori Biserica nu reprezintă altceva decât ceea ce am numit mai sus univers liturgic, respectiv totalitatea obiectelor sacre conditionate si implicate în actul închinării, desfăsurat prin excelentă cu referire la sfintirea darurilor în Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos.

            Părintii Bisericii au înteles de la început că nimic nu este pierdut. Totul trebuie salvat si adus ca jertfă Celui înviat. Filosofia, cultura în sens larg, arta cu diferitele ei ramuri între care inclusiv pictura, au fost regândite pe bazele teologiei “noii revelatii”. Contributia majoră a gândirii patristice la edificarea artei sacre o reprezintă evidentierea posibilitătilor de a face accesibilă prezenta divină prin intermediul imaginilor (ca si a sunetului, în muzica liturgică). Desigur bazele artei sacre sunt eminamente teologice. Din acest motiv este absolut necesară o prezentare a icoanei asociată strâns cu dezvoltarea si cristalizarea  teologiei patristice.