Capitolul 1: PROBLEMA

          Nouă, celor crescuti ca Protestanti după Evanghelie, ni s-a spus că, spre deosebire de crestinii Ortodocsi sau Romano-Catolici, noi, Protestantii Îl slăvim pe Dumnezeu în Duh si Adevăr. De aceea ni se mai spunea că nu avem nevoie de Liturghie sau de 'ritualuri golite de sens' ca să-L preamărim pe Dumnezeu.

          Ni s-a spus că nu trebuie să studiem istoria Bisericii, pentru că istoriile noastre de mântuire personală erau singurele care contează, că nu avem nevoie de Sfânta Traditie pentru că noi avem o 'relatie personală' cu Iisus. Dacă credem că suntem oameni duhovnicesti, atunci - ni se spunea - suntem într-adevăr. Ceea ce făceam sau felul în care ne rugam nu avea nici o legătură cu mântuirea noastră, despre care credeam că se petrece o dată pentru totdeauna, aproape miraculos, printr-un fel de predestinare, nu printr-o aventură de o viată. Noi credeam în Biblie, dar nu si în Biserică. Nu aveam voie să ne spovedim preotului, să luăm Sfânta Împărtăsanie si desigur că ni se părea inutil să aprindem o lumânare, să venerăm o icoană, ori să spunem o rugăciune scrisă.[1] Ni s-a spus că suntem liberi de astfel de 'superstitii neo-păgâne'. Ceea ce alti crestini practicau de sute de ani sau ceea ce credeau ei si cum au ajuns să creadă ceea ce credeau nu era treaba noastră. Nu aveam nevoie de alte interpretări ale Scripturii, ale noastre erau de ajuns.

          Nici un mitropolit, nici o fată bisericească nu avea nici un fel de autoritate asupra noastră în ceea ce priveste adevăratele întelesuri din Scriptură. La nici un Părinte al Bisericii sau din vreun sinod bisericesc - ni se mai spunea - nu puteam găsi întelepciunea pe care ne puteam baza. În crestinismul nostru - la fel ca restul vietii în societatea noastră liberă si pluralistă - totul era o chestiune de alegere personală, de 'călăuzire' individuală.

          Crestinismul nostru era practic tot ce voiam noi să fie, desi niciodată nu am recunoscut asta. Ne plăcea să spunem că ceea ce credem este biblic. Dar adesea descopeream că Biblia spunea tot ce voiam noi să spună. Căutam să respingem idea din vechime potrivit căreia Sfântul Duh ghida Biserica. Si totusi nu am întârziat să sustinem că Duhul ne 'călăuzea' în deciziile personale, pentru a dovedi că aveam dreptate în disputele teologice si că făceam 'voia Domnului' în chestiuni de ordin personal. Dacă nu ne convenea ceva la biserica pe care o frecventam sau la pastorul ei, alergam în altă parte, la alte biserici de alte denominatii, până găseam una pe gustul nostru.

          Ironia făcea că în pretentiile noastre de eliberare de traditie si de autoritatea Bisericii, ne-am împotmolit în stilurile noastre 'libere' de închinare. Diferentele dintre bisericile noastre erau adesea neglijabile. Întotdeauna ne rugam în acelasi fel monoton, indiferent dacă ne citeam sau nu rugăciunile ('Tatăl nostru Carele esti în ceruri, te rugăm asta si asta…') dacă eram din biserica reformată presbiteriană, eram împotmoliti inevitabil în traditia calvinistă -  biserică goală cu patru pereti albi si o slujbă ce nu se mai termina, iar modul de închinare consta în sentimentul pe care îl aveai dacă predica a fost bună sau nu. Dacă eram baptisti din sud, atunci botezam, desigur, numai adulti. Dacă se întamplă să fim într-o denominatie asa-zis harismatică, vacarmul din timpul rugăciunii, 'vorbitul în limbi', 'profetiile', 'semnele', 'minunile' si toate celelalte erau nici mai mult nici mai putin decât un haos organizat care, chiar în felul său extrovertit, era la fel de plictisitor si de monoton. De fapt nu era vorba despre opozitia dintre libertatea Protestantă si Sfânta Traditie, ci mai degrabă era o chestiune de alegere a traditiei, ritualului sau liturghiei pe care să le urmezi.[2]

          Fiecare 'traditie' Protestantă se lua pe sine foarte în serios. Cu toate acestea, în societatea noastră pluralistă se întâmpla foarte rar ca cineva (sau un grup anume) să pretindă că 'traditiile' lor relativ noi sunt mai bune ori mai adevărate decât altele, într-un sens absolut. Astfel că am început să credem în pluralism, ca valoare absolută, mai mult decât în idea unei traditii religioase unice.[3] Să afirmi că o anumită biserică e mai bună sau că rugăciunea în ea este mai adevărată, te califica automat drept un tip cu ifose, un ne-american. Într-o astfel de atmosferă de tolerantă dogmatică, idei despre transcendenta, perenitatea si suveranitatea adevărului au devenit imposibil de apărat. Si asta se adeverea în special când era vorba de morală si rugăciune. Într-un mediu invadat de Protestantism multidenominational este din ce în ce mai greu pentru americani să-si definească orice idee sau învătătură confesională ca fiind adevărată în raport cu alte idei. Cu exceptia unor expresii referitoare la câteva idei, corecte din perspectiva politică, despre rasism si intolerantă, 'Eu am dreptate, tu gresesti' a devenit cu timpul o propozitie aproape de nerostit în discursul moral american, ca să nu mai vorbim de cel religios. După ce verva autoritară a puritanismului din secolele trecute s-a mai domolit, ideea potrivit căreia 'Acesta-i punctul meu de vedere, dar si al tău e la fel de bun în felul său' reprezintă sentimentele majoritătii americanilor. La urma urmelor, toti americanii au fost creati egali, nu-i asa? Nu sunt toate ideile la fel de valabile? Nu e oare libertatea individuală de expresie cel mai mare dar al omului? Cum atunci să mai îndrăznească cineva -  sectă, un grup, o denominatie religioasă  a pretinde că detine calea corectă a rugăciunii, doctrinei sau moralei în defavoarea altora? Să fie geniul Americii acela că toate grupurile (sociale, religioase, politice etc.) pot prospera în mod egal în cultura noastră democratică?  Se pare ca individualismul american functionează doar atâta vreme cât toate ideile despre adevăr sunt privite ca fundamental relative.[4]

          A fost doar un pas de la idea că toate denominatiile religioase si chiar toate religiile trebuie respectate în mod egal, până la credinta că toate religiile sunt la fel de adevărate. În cele din urmă logica de neclintit a pluralismului denominational a dus la o singură concluzie posibilă: de vreme ce toate ideile religioase sunt la fel de adevărate, chiar si când se contrazic între ele, ele sunt cu sigurantă irelevante pentru viata publică si nu servesc decât ca mijloace terapeutice individuale.

          Până în zorii secolului douăzeci singura idee absolută care a supravietuit efectiv în arena publică a fost aceea a politicii secularizate. Numai într-un sistem politic bazat pe solide structuri judiciare ce au protejat dreptul la prosperitate materială au putut americanii să împărtăsească aceeasi viziune asupra vietii.[5] Ceea ce era înteles drept constitutional era privit ca fiind mult mai relevant pentru viata publică decât ceea ce cândva se crezuse a fi corect sau gresit din punct de vedere moral. Religia a început sa fie privită ca o simplă opinie subiectivă, ca o 'credintă personală'. În anii '70 când Protestantii după Evanghelie s-au simtit amenintati de valul crescător al haosului moral, al anarhiei chiar, în cultura desacralizată a Americii era putin loc pentru notiuni ca bine si rău moral în sens absolut la care se putea face apel. Tot ceea ce puteau face Protestantii era să folosească versete izolate din Biblie sau argumente de ordin laic, rezultate ale diverselor studii stiintifice, pentru a-si sustine chemarea de 'întoarcere la valorile crestine'. Îsi pierduseră deja puterea de a se lupta pentru un adevăr vesnic dincolo de păreri subiective de tipul "mie Biblia îmi spune asta si asta" sau de tipicele argumente politice care începeau cu "Studiile arată că…"

          După abandonarea Sfintei Traditii, a conceptului de Lege Naturală regăsit în autoritatea si întelepciunea morala transmise de-a lungul veacurilor de Sfintii Părinti ai Bisericii si acceptând idea că e normal ca Biserică să fie împărtită în 23000 de denominatii adverse si adesea contradictorii,[6] ce chemare mai poate veni acum din partea crestinilor Protestanti pentru o întelegere istorică a moralitătii, a adevărului ne-negociabil? Cum să mai vorbesti despre un principiu fondator când trecutul istoric a fost abandonat în favoarea 'progresului' auto-generat?

          Spre sfârsitul secolului douăzeci comunitatea Protestantă a devenit total neputincioasă în a provoca si combate cât de cât cultura seculară ce o ameninta. Protestantii îsi pot da mâna sau se pot organiza politic asa cum face oricare grupare social-politică, dar cu toate astea ei si-au pierdut, lamentabil, reperele morale. Acceptând ca stare de fapt normală o varietate  de denominatii adverse, Protestantismul a contribuit din plin la pluralismul cultural de azi încât si-a pierdut forta de a chema spre o întoarcere la valori morale absolute. Ca grup religios, Protestantii nu au putut să cadă de acord asupra semnificatiei sacramentelor si a istoriei lor religioase. Principiul de căpătâi al Protestantismului a fost acela prin care s-a înfăptuit ruperea de istoria sacramentală. Cum atunci ar mai putea Protestantii să impună conditii ori măcar să facă sugestii culturii seculare din jur în numele unui adevăr etern, neschimbat, sacramental?

          Probabil că primii reformatori Protestanti nu au prevăzut pericolul mortal pe care l-au declansat, pericol care avea să afecteze tocmai pilonii culturii lor. Si totusi, chiar pe timpul lui Luther si Calvin, denominatiile Protestante aflate în plină proliferare au simtit nevoia de a-si făuri o traditie istorică legitimă. Această nevoie a apărut deoarece Protestantii au început să se contrazică (si să se ucidă) între ei asupra diferitelor interpretări ale Scripturii. Neavând o singura Sfântă Traditie la care să se raporteze, denominatiile Protestante au recurs la interpretările subiective si personale ale Scripturii. Ceea ce a devenit tot mai evident era că adesea aceste interpretări se contraziceau între ele.[7] Curând, Protestantii s-au robit certurilor neîntrerupte si asa au rămas până azi. Există totusi o diferentă: nimeni din lumea seculară nu mai vrea să-i asculte.[8]

          Pluralismul avea să vatăme pe multi oameni religiosi. Pentru cei educati, doar politica este sacrosanctă.[9] Religia este acum privită ca un fel de Cenusăreasă a politicii. Cultura a depăsit Protestantismul. Izolati cu 'Bibliile' lor si cu interpretările lor subiective ale Scripturilor, fără nici un fundament moral trainic în care să îsi legitimeze ideile si pretentiile, Protestantii si-au pregătit astfel demisia, tăgăduind idea unui transcendent si a sacramentelor absolute.  Denominatiile protestante si-au pierdut relevanta în cultura căreia s-au substituit.

Continuare
Cuprins