O altă viziune

Învătătura Bisericii istorice însă transmite o altă viziune asupra sensului vietii, o viziune diferită de cea a contemporanilor nostri.  Biserica învăta că sensul existentei este comuniunea cu Dumnezeu, nu cresterea economică, redistributia averii sau bunele sentimente.  Biserica învăta că sacramentele nu sunt simple lectii , simple amintiri ale adevărului, ci adevărul însusi în actiune.  Sensul vietii, în întelegerea Bisericii, nu este bunăstarea, nici măcar căutarea fericirii, ci sfintenia.[1]  Nu este împlinirea personală, ci re-crearea noastră după imaginea lui Dumnezeu.  Faptul că suntem păcătosi, dar cu toate acestea alegem să fim ca Dumnezeu, este însăsi esenta învătăturii crestine.[2]

          Părintele Bisericii, Lactantiu (AD 250-317) scrie:  “În starea aceasta am fost creati să existăm: să Îi slujim cum se cuvine Lui Dumnezeu care ne-a făcut, să Îl recunoastem si să-L urmăm.  Suntem legati de El prin slavă...Lumea a fost făcută cu acest scop, ca noi să ne nastem.  Noi, la rândul nostru, ne-am născut ca să-L putem cunoaste pe Dumnezeu, făcătorul tuturor si al nostru.  Iar noi stim că trebuie să Îl slăvim.  Si Îl slăvim ca să dobândim viata vesnică drept răsplată pentru munca noastră.  Iar slava pe care I-o aducem ne cere multa muncă, într-adevăr.  Si atunci dobândim răsplata vesniciei, astfel că făcuti fiind ca îngerii, putem să-I slujim Măritului Tată ceresc si Domn în vecii vecilor, a Cărui Împărătie nu are sfârsit.  Aceasta este taina Lui Dumnezeu, aceasta este taina lumii.”[3]

          Pornind de la neschimbătoarea credintă a Părintilor, ajungem să întelegem că rugăciunea dezinteresată adresată lui Dumnezeu, trăită sacramental în toate domeniile vietii, este sensul vietii, nu convertirea la o bunătate civică în scopul de a crea o “perfectiune” omenească.  Începem deci să întelegem că viata în esenta ei este înainte de toate sacramentală, nu politică.  Si apoi descoperim că adevăratele idei politice crestine despre libertate sau justitie nu au nici un rost dacă devin un scop în sine, izolate de fundamentele lor istorice, religioase si morale.  Numai astfel principiile morale capătă un înteles dincolo de interesele personale.[4]

          Viata, asa cum este ea înteleasă de către Părintii Bisericii istorice, este un sacrament viu. Dacă credem aceasta, tot ceea ce credem despre vietile noastre, despre societate si politică vor fi substantial diferite de cele ale oamenilor care cred că scopul vietii este convertirea , seculară sau religioasă, la o gândire de dreapta sau la împlinirea de sine.

Continuare
Cuprins