Cap. 10 ADEVĂRURI PERSONALIZATE

          Dacă modul de slujire liturgic-sacramentală al traditiei crestine nu a mai fost convenabil, Protestantii din America aveau să inventeze unul nou, pe potriva noului spirit al veacului.

          Asa cum scrie Page Smith,

          "Un popor în stare să inventeze un nou tip de plug si o cărută mai eficientă s-a dovedit la fel de ingenios în inventarea noilor religii…Acestea erau Luminile Noi, Universalistii, Swedenborgistii, Spiritualistii…"[1] 

          În timp ce frenezia pluralistă Protestantă americană se consolida, în secolele XVIII-XIX noi culte, secte si religii aveau să fie inventate din nimic în număr tot mai mare, pentru ca experimentul american să aibe aparenta unui misionarism religios. Gruparea Adventistă de Ziua a Saptea o avea ca profetesă pe Ellen G. White. Principiile Stiintei Crestine au fost 'descoperite' de Marry Baker Eddy. Joseph Smith a întemeiat Mormonismul. Experienta 'nasterii din nou' a înlocuit formele de slujire sacramental-istorică, devenind noul 'sacrament al fundamentalismului' marginal. Întrunirile Protestante din corturi au devenit un mod de viată. Când slujbele aveau să se mute din cort în biserică, goana după experienta 'nasterii din nou' (dar în afara vietii Bisericii istorice) a devenit normă.

          În vreme ce cucerirea frontierei era în toi, înclinarea Americii pentru inventiile de noi religii care să satisfacă fiecare gust si pentru consolarea fiecărei constiinte încărcate era în plină desfăsurare. Asa cum scrie Peter J. Leithart, pastor al bisericii Reformate Presbiteriene:

          "Evanghelismul Protestant se pare că se află într-o relatie simbiotică cu denominationalismul american. Evanghelicii si-au trasat rădăcinile până la Reforma Protestantă care era între altele o schismă bisericească. În America miscările de abolire a stabilimentelor traditionale si de experientă a 'nasterii din nou' s-au unit pentru a lichida sfera ecleziastică din societate si a încuraja sectarianismul."[2]

          Profesorul Steve Bruce scrie referitor la efectele exploziei de sectarianism denominational:

          "Chiar acei sociologi care explică secularizarea ca fiind un rezultat al industrializării, urbanizării si al lumii moderne rationale, sunt nevoiti să recunoască importanta Protestantismului pentru propriul său destin…Se poate vedea cum crestinismul Reformat si-a săpat singur groapa…Protestantismul a declansat pluralismul si implicit secularizarea…Fragmentarea Protestantismului avea să fie cauza demisiei sale.

          Pretinsa referire la Biblie ca singură sursă de cunoastere autorizată, în ciuda eforturilor promotorilor acestei idei, a adus după sine incoerentă, inconsecventă si dezbinare…Esenta Protestantismului Reformat este individualismul. Consecinta … inevitabilă avea să fie nasterea pluralismului religios si  expansiunea statului secular."[3]

          Protestantii au îmbrătisat cu entuziasm religia seculară a lui Rousseau a cărei dogmă de bază era că vocea poporului sau vocea 'naturii' si 'istoriei' era vocea lui 'Dumnezeu'. Democratia, despre care se prevedea a fi 'miscarea viitorului', avea să capete curând aureola unei 'sfinte traditii'.[4] În mod convenabil, această nouă 'sfântă traditie' americană sustinea că 'visul american' - cu alte cuvinte căutarea autonomiei individuale, bogătiei materiale si fericirii fără limite puse de morală - era sinonim cu setea de dreptate.

          Tot mai mult această 'traditie' sau 'vis' secular american avea să se depărteze de orice influentă religioasă, de orice principii morale. Dreptul la fericire si prosperitate avea să ajungă curând mai presus de orice contestare, la fel ca Sfânta Traditie a Bisericii din perioada de dinainte de Reformă. Chiar dacă pe clădirile publice si pe bancnote se poate citi 'În Dumnezeu noi credem', 'Dumnezeul' acela avea să fie un zeu american inventat pentru a satisface cerintele contemporane si materialiste si pentru a da un rost unui popor lipsit de educatie si analfabet din punct de vedere teologic.