Noua 'religie' americană

Scepticismul generalizat introdus de rationalistii Renasterii, Reformei si Iluminismului a generat o nouă dogmă de ortodoxie secularizată în care doze isterice de stiintă si politică popularizată au înlocuit religia, ca ultimă sursă de valori morale. Astfel, 'vocea poporului', 'vocea istoriei', 'marsul progresului' au devenit tot mai mult un principiu sacrosanct călăuzitor al schimbării politice si revolutiei împotriva conventiei. Pentru 'progresisti' a fi 'de partea dreaptă a istoriei' sau a 'progresului stiintific' era totuna cu a fi 'de partea dreaptă a lui Dumnezeu', asa cum se întelegea aceasta de către crestinii si evreii traditionali. Confuzia dintre opinia publică si moralitate, dintre sondajele de opinie si profetii a devenit inevitabilă.

          În loc de Sfânta Traditie, americanii, care simteau nevoia psihologică de suportul unor sisteme religioase, au optat pentru diferite expresii personalizate ale unor 'credinte' subiective ce începuseră să prolifereze în Republica americană. Fiecare individ, denomintie sau sectă era liber să interpreteze 'crestinismul' asa cum dorea. Haosul a devenit starea normală de lucruri în babilonia denominatiilor. Idea că Biserica înseamnă mai mult decât o descriere colectivă a tuturor denominatiilor vechi de o zi, de un deceniu sau chiar de un mileniu, a fost abandonată.

          Dreptul de a crede si de a face ce-ti trece prin cap, bun sau rău, adevărat sau fals, trivial sau profund, indiferent de consecintele credintei sau faptelor individuale, a devenit dovada că 'visul american' functiona.[1] Idea că există anumite adevăruri sacre moral-religioase mai presus de orice negociere, mai presus de orice dezbatere politică sau opinie personală - de exemplu, sfintenia vietii omenesti, inclusiv viata omenească 'imperfectă' - a fost treptat abandonată împreună cu formele fixe de slujire crestină, liturgică si sacramentală. Tot ce a rămas din credinta crestină a fost un exercitiu - experimental, nostalgic, personalizat si necomunitar - de o religiozitate si un sentimentalism egoiste si adesea bizare.

          Întelegerea istorică a ceea ce viata crestină, slujirea, credinta si practica sacramentală fusese vreme de aproape două mii de ani a fost cu totul abandonată. Mostenitorii spiritului rezultat în urma Consilului de la Dort si denominatiile Protestante Anabaptiste anistorice au început să-si confectioneze propria lor realitate religioasă - slujire si teologie - indiferent de legitimitatea istorică sau de ceea ce fusese înainte.

          La fel cum în secolele XVIII si XIX producătorul de doctorii patentat era liber să facă reclamă la orice fiertură nocivă pe care o vindea drept leac a-toate-vindecător, tot astfel si liderii religiosi auto-proclamati ai sectelor Protestante din America erau liberi să prezinte orice teologie ca fiind 'crestină', indiferent de cât era de legată de Biserica istorică.

          În America, până la sfârsitul secolului XIX, politica a înlocuit religia ca factor stimulator în relatiile dintre oameni. Până la sfârsitul secolului XX stiinta L-a înlocuit pe Dumnezeu, asa cum misiunea de tip caută-si-distuge împotriva pruncilor 'anormali' o arată, în timp ce descoperirile genetice, diagnozele prenatale si avortul au reînviat programul eugenetic de tip nazist, deghizat sub numele de 'testare prenatală'.

          Experimentul Protestant si-a trăit veacul. Bisericile Protestante s-au fragmentat, influenta lor fiind preluată de stat, preotii au fost înlocuiti de 'pastori' autoproclamati care, la rândul lor, au pregătit terenul pentru 'preotii' politizati ai 'Noului Canaan': birocrati, politicieni, oameni de stiintă, doctori, ingineri sociali, geneticieni si 'profetii' lor din mass-media.[2]