Educatia - terenul de joacă al secularistilor

          În perioada de început a natiunii noastre, a existat o tentativă de a  balansa, în universităti, noua viziune seculară Protestanto-Iluministă.[1] După anul 1900 însă, ceea ce mai rămăsese din traditionalismul religios avea să fie contestat continuu în cercurile academice. Noile colegii de stat apărute la începutul secolului XX nu aveau defel pretentii de afiliere religioasă traditională si erau manifest seculare chiar de la începuturi.[2] Aceste universităti au fost primele institutii de acest tip din istoria oricărei civilizatii: scoli care au declarat de la bun început că scopul lor este educatia studentilor într-o manieră pur seculară.

          Colegii ca cele din Yale si Harvard, care cândva avuseseră afiliatii religioase, aveau să devină curând câmpuri de bătălie între cei care trâmbitau apărarea religiei Protestante si asa-numitele forte liberale, care au câstigat până la urmă bătălia, începând să domine învătământul superior. 'Programa practică' a înlocuit programa de orientare religioasă traditională sau clasică. Ca reactie la secularizarea agresivă a universitătilor, diferite denominatii Protestante aveau să-si întemeieze propriile lor universităti în numele nevoii civice de religie. Astfel de colegii erau animate - asa cum scrie Page Smith - de zelul Protestant pentru mântuirea lumii, 'aici si acum', prin experienta 'nasterii din nou', printr-o virtute stiintifică si civică - acel tip de virtute crestină în stare să ducă la o economie sănătoasă si o viată fericită, lipsită de griji.[3]

          Si totusi, chiar dacă unele dintre noile institutii religioase au fost întemeiate pentru a tempera asa-zisa programă practică din scolile seculare, spiritul revolutionar, utilitar de tip Protestant care le anima, avea să imprime acestor institutii aceeasi incertitudine morală din omoloagele lor seculare.[4] Până la începutul secolului XX cruciada seculară care urmărea prosperitate materială avea să anime aproape toate institutiile de învătământ superior. Din acest moment educatia a început să fie văzută ca un demers pur secular, stare de lucruri care i-ar fi uimit nu numai pe Părintii crestinismului, ci si pe Platon, Aristotel, Confucius si chiar Martin Luther. Pentru prima oară în istoria omenirii legătura dintre educatie si formarea de caracter, prin învătătura moral-religioasă, a fost voit abandonată.

          Idea adevărului neschimbător a fost respinsă deopotrivă de secularistii din universităti, ca si de cruciatii Protestanti. Îndreptarea de sine prin propriile eforturi ale omului a devenit adevărata cale spre iluminare. Despre religie se credea, în general, că este uneori 'folositoare' doar pentru că se spunea: "…convertirea individului este o conditie necesară pentru progresul social".[5]

          Ideile utilitare care au dus la formarea conceptelor moderne de filosofie educatională au continuat secularizarea a ceea ce mai rămăsese din întelepciunea crestină. Idea că îmbunătătirea conditiilor sociale era scopul evanghelizării, nu mântuirea de păcat, avea să fie larg acceptată.[6] Implicarea socială a devenit o alternativă la religia traditională, la fel cum programa practică a înlocuit filosofa morală.

          Asa cum scrise Profesorul Steve Bruce,

          "Merită subliniat faptul că nu numai liberalii au fost influentati de noi curente în cultura lor…cei supranumiti ulterior drept fundamentalisti nu erau nici ei pasivi în marea de schimbări culturale.

          În ceea ce priveste elementele 'progresiste' si optimiste din filosofia lor…conservatorii erau si ei un produs al vremurilor lor."[7]

          Profesorul William H. Willimon de la Univeristatea Duke scrie:

          "Fundamentalistii deplâng toate lucrurile moderne si totusi teologia lor subscrie cu totul politicii statului american modern."[8]

          Experienta Protestantă a 'nasterii din nou', a unei 'convertiri' religioase de moment, lejere si magice, avea să fie pusă în slujba noului optimism utopic în societatea americană. Noii lideri crestini auto-proclamati aveau să apară peste noapte din dorinta de a umple golul creat de noul masacru secular din învătământ. Chemările pastorale ale acestor lideri sunt însă adresate într-un context exterior Bisericii istorice si succesiunii Sale apostolice. Astfel, o nouă 'ierarhie' de lideri harismatici bisericesti, fiecare dintre ei un fel de auto-proclamat 'Moise' avea să se nască în America, la fel ca în Europa Reformatorilor.[9] Lovitura finală dată succesiunii apostolice a Bisericii istorice a fost reactia fată de infiltrările secularismului în viata si educatia americană. Acum conducerea religioasă este doar o prelungire a opiniei publice. Auto-proclamati 'patriarhi' conduc 'biserica'. Legitimitatea lor este dată doar de popularitate si de talentul lor de a distra multimea.