Finney et comp.

          Charles Finney a fost unul din liderii proeminenti, auto-proclamati din secolul XIX. Pastor si predicator, Finney a fost părintele politico-religios al miscării de prohibitie si totodată unul din multii adepti solitari ai renasterii religioase.

          America tocmai îsi trăise prima sa 'mare desteptare' condusă de Jonathan Edwards în secolul XVIII, dar miscarea de renastere a lui Charles Finney, din primul sfert de secol XIX, a fost prima dintr-un sir lung de 'renasteri' americanizate care au combinat conducerea ne-apostolică, auto-proclamată, cu zelul popular post-victorian, pentru virtutea civică a clasei de mijloc si pentru un comportament 'bun' sau, mai degrabă, politicos, efeminat - Puritanism tipic de dantelă, de evlavios studiu biblic pentru femei.

          Semintele involutiei Protestante se aflau în chiar aceste asa-zise renasteri. Fiecare val succesiv al unei astfel de 'renasteri' avea să producă un impact tot mai mic asupra culturii din jur. Agentii cu totul seculare au început să răspundă nevoilor sociale ale natiunii mai eficient decât promotorii acestor renasteri, decât agentiile lor para-bisericesti. În timpul primei renasteri au fost implicate multimi numeroase de oameni iar comportamentul s-a schimbat vizibil. Aceste schimbări priveau moderatia si propaganda anti-sclavagistă. Până la a treia renastere numărul oamenilor implicati si al schimbărilor sociale avea să scadă substantial.[1] Până la perioada dominată de Billy Graham în anii '50 si de tele-evanghelisti în anii '70, o marcă individualistă, profund personalizată de 'crestinsm' avea să apară - în realitate, nu era nimic alceva decât o formă de psihoterapie religioasă.[2] Această religie interiorizată de tipul experientei subiective a 'nasterii din nou' a avut un impact nesemnificativ asupra culturii sau asupra cochetării ei cu relativismul materialist, cu individualismul si hedonismul - însusi stilul de viată american.[3]

          Nimic nu ilustrează mai bine desertăciunea culturală a miscărilor Protestante de redesteptare din anii '70. Concepută initial ca miscare ce urma să 'aducă America înapoi la Dumnezeu' (care si al cui Dumnezeu nu se stia prea bine), ascensiunea Dreptei Religioase s-a produs la o vreme când rata avorturilor, divortului, rasismului, cazurilor de copii ilegitimi, de consum de droguri, de vagabondaj si analfabetism atingeau proportii alarmante. Patologiile sociale ale momentului erau aparent neafectate de miscarea de redesteptare trâmbitată a Dreptei Religioasei care, la rândul ei, se voia o copie a miscărilor de renastere de secol XIX. Milioane de noi 'convertiti', Dreapta Religioasă si tele-evanghelistii păreau că sunt, mai mult decât niciodată, adeptii 'visului american', complet indiferenti fată de orice simt al sacrului dincolo de experiente personale de felul 'Dumnezeu m-a pricopsit'. Chemarea la o călătorie spre Hristos prin suferintă, disciplină, trudă si o viată sacramentală de slujire liturgic-euharistică, prin care caracterul omului se îmbunătăteste treptat avea să fie înlocuită cu totul de experienta 'nasterii din nou', de câteva sloganuri politico- nostalgice si sentimentale despre 'valorile familiei traditionale' si nationalismul american trâmbitat peste tot. Întregul demers al Dreptei Religioase avea să se sfârsească într-o fundătură de lupte interne între diverse grupări politico-religioase, de scandal, delapidări si conflicte imperiale declansate de diversi lideri ai momentului. Ultima picătură avea să vină o dată cu  constatarea că Ronald Reagan, presedintele Dreptei Religioase, n-a izbutit să îndeplinească nici măcar un punct din agenda socială a Dreptei în cei opt ani de prezidentiat. Succesorul lui, George Bush, a refuzat si el să se folosească de prestigiul său de presedinte în numele intereselor morale ale Dreptei, în afara retoricii obisnuite cu privire la sfintenia vietii si la rugăciunea din scoli. Ascensiunea Dreptei Religioase a sfârsit patetic o dată cu o campanie electorală prezidentială absurdă, regizată de Pat Robertson, unul din tele-evanghelistii întemeietorii de imperii, din ziua de azi.

          În 1992, alegerea lui Bill Clinton ale cărui prime initiative ca Presedinte erau să mărească puterea statului si să impună agenda socială a Noii Stângi în domenii ca 'drepturile' avortului, experimentele fetale, 'drepturile homosexuale', nu au făcut decât să sublinieze esecul Dreptei Religioase de a se angaja în cultura largă a societătii, atunci când a avut prilejul să o facă.