Primii episcopi

          Iudeii care trăiau pe vremea lui Iisus erau nelămuriti cu privire la cine a fost El. Credeau că era un profet mort venit iar pe pământ. Discipolii au dovedit până si ei că sunt în stare să nu-L înteleagă pe Hristos, asa cum a făcut-o multimea care L-a urmat. Iisus însă i-a spus lui Petru că diferenta dintre întelegerea sa si orbirea multimii  nu stă în inteligenta lui Petru, nici măcar în credinta sau în bunătatea lui; ci Dumnezeu a fost Cel Care a ales să-i reveleze adevărul lui Petru si celorlalti Apostoli, înainte ca acesta să fie revelat altora. Petru si ceilalti aveau o sarcină specială si li s-a dat o cunoastere aparte a lucrurilor.

          Dumnezeu i-a ales pe Petru si pe ceilalti Apostoli într-un fel aparte pentru a întemeia Biserica Sa vesnică pe pământ. Hristos si-a petrecut cea mai mare parte a vietii sale misionare pregătind si învătând Apostolii pentru această misiune istorică. Departe de a fi fost egalitar în folosirea timpului, Hristos si-a dedicat mare parte din energiile sale pregătind un grup select, ales, de viitori lideri. În alte cuvinte, potrivit relatărilor din Evanghelie, majoritatea timpului El si-a petrecut-o edificând si pregătind pe cei care urmau să conducă Biserica, mai degrabă decât să învete o masă de indivizi.

          Iisus a promis Bisericii sale prigoana, dar si izbânda. Iadul însusi va declara război Bisericii, dar ‘nu va avea putere asupra ei.’ (Matei 16.18). Întocmai precum Tatăl l-a ales pe Fiu, tot astfel Iisus i-a ales pe Apostoli să-I continue munca. Aceasta a fost, în mod evident, întelegerea de către Apostoli a misiunii lor, de vreme ce documentele istorice ale Bisericii din vechime arată limpede că, înainte de a muri, Apostolii au început să-si caute succesori. [i]

          Iisus le-a dat apostolilor puterea specială de a lega si dezlega pe pământ, ca si în cer (Matei 16.19). Dacă credem scrierile Noului Testament si adevărul Părintilor, Hristos Însusi a dat autoritate Bisericii si puterii ei pe pământ. Încă de la începuturi Părintii Bisericii au respectat si dat ascultare modelului lui Hristos de autoritate în guvernarea Bisericii.2 Si, asa cum am văzut în epistolele Sf. Ignatiu, Părintii au apărat cu străsnicie autoritatea bisericească, la fel cum Petru, Pavel si ceilalti Apostoli au făcut-o înaintea lor.

          Documentele istorice arată că Biserica din vechime avea aceeasi pozitie fată de autoritatea si legitimitatea apostolică. În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflăm:

          “Alegeti dintre voi episcopi si diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriti si nu iubitori de bani, plini de adevăr si încercati; pentru că ei vă vor sluji ca profeti si învătători. Nu îi dispretuiti, căci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profetii si învătătorii.”3

          La o dată chiar mai timpurie (75-80) pe când amintirea Apostolilor era si mai vie, Sf. Clement al Romei, care fusese hirotonisit de către Apostolul Petru, si care fusese numit si instruit de el personal, scria în mod explicit despre succesiunea episcopală:

          “[Hristos] a poruncit ca darurile si slujbele să fie tinute nu în neglijentă sau în dezordine, ci la o vreme bine rânduită. Mai mult decât atât, El a hotărât, prin vointa sa supremă, unde si de către cine să fie ele tinute, astfel ca totul să fie făcut în sfintenie, potrivit bunei Sale plăceri, si să fie bine primit de către El…Marelui preot, într-adevăr, i se rezervă sarcini aparte, preotului i se dă si lui un loc bine definit, iar levitilor li se rezerva slujbe speciale.  Omul laic este legat prin laicitatea lui.  Fie ca fiecare dintre noi, fratilor, să fim bineplăcuti lui Dumnezeu si să avem o constiintă limpede, nu încălcând buna rânduială a slujirii Sale…Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouă aceste potriviri sunt, asadar, din voia Domnului…Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos că va fi o bătălie mare pentru scaunul episcopal. Din această pricină, primind această deplină încredintare, ei au numit pe cei deja pomeniti, iar apoi au adăugat pe altii, ca, în cazul că acestia vor muri, să rămână cineva care să-i înlocuiască.”4

          Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Părinte apostolic pentru că i-a fost ucenic Apostolului Ioan. Cum am văzut, în timpul călătoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a săvârsit martiriul său, Ignatiu a scris sapte epistole în care a subliniat si apărat nu doar succesiunea apostolică, ci si ordinul divin dat de Dumnezeu adevăratei Biserici, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti.

          La ceasul martiriului său, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolică cu atâta importantă încât si-a petrecut ultimele zile pe pământ apărând cu străsnicie forma bisericească de guvernământ stabilită de Hristos. În anul 110 scria:

          “Căci Iisus, viata noastră inseparabilă, este voia Tatălui, la fel cum episcopii, care au fost numiti în toată lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, asadar, ca voi să trăiti în pace cu vointa episcopului.

          …Să fim cu băgare de seamă, deci, ca să dăm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne opune episcopilor.

          Este limpede că trebuie să îl privim pe episcop ca pe Domnul Însusi. Într-adevăr, când dai ascultare episcopului asa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veti trăi nu după ale omului, ci după voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, ca prin credinta în moartea Lui să fim noi însine izbăviti de moarte.

          …Tot asa fie ca să-i respectati pe diaconi asa cum L-ati respecta pe Iisus Hristos, asa cum si ei îl respectă pe episcop ca pe un tată, pe preoti ca pe un consiliu al Domnului, al Apostolilor. Fără acestea nu se poate vorbi de Biserică.

          …Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus, oricine ar actiona fără un episcop, fără preoti si fără diaconi, nu are constiinta curată.”5

          Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp, acesta din urmă fost discipol al Sf. Ioan Evanghelistul, scria în 180:

          “Căci Biserica, desi dispersată peste toată lumea până la capătul pământului, a primit de la Apostoli si de la discipolii lor credinta într-Unul Dumnezeu…

          Biserica, primind această propovăduire si această credintă, desi este răspândită în toată lumea, este cu toate acestea păzită, ca si cum ar ocupa o singură casă…Ea proclamă [adevărul] în armonie, îl învată si îl predă mai departe ca si când ar avea o singură gură. Pentru că, în timp ce limbile pământului sunt diverse, autoritatea traditiei este una si aceeasi…

          Nici unul din conducătorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocventa, să nu învete altfel, pentru că nimeni nu este mai presus de învătător.” 6

          Este absurd să credem că cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu - mostenitorii directi ai învătăturii Apostolilor - au înteles gresit credinta crestină si rânduiala divină a guvernării bisericesti care le fusese propovăduită. Este de-a dreptul o arogantă să presupunem că noi, două mii de ani mai târziu, am sti mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericească decât cei care i-au ascultat pe Apostoli si pe cei din a doua generatie de episcopi crestini, multi dintre ei martirizati pentru credinta lor. Si totusi, ni se cere să acceptăm exact contrariul, anume că adevăratul crestinism al Bisericii primare este ‘crestinismul’ Protestant,  individualist si schismatic.7

          Sunt destui care trivializează autoritatea specială dată lui Iacov, care a fost primul episcop al Bisericii în Ierusalim, lui Petru si altor Apostoli si episcopi pe care ei i-au numit, spunând că această autoritate a fost dată ‘tuturor crestinilor’. Această credintă a fost, desigur, cauza anarhiei Anabaptiste si privatizării credintei de către Quakeri.8 În aceste conditii, cuvintele clare ale Mântuitorului (Ioan 20.21-23) îsi pierd orice valoare, pentru a nu mai pomeni de întelegerea practică a guvernării bisericesti de către prima generatie de crestini, si toti cei care le-au urmat, până la rebela eră Protestantă a trecutului apropiat. Tot astfel Epistolele lui Pavel către biserici nu-si mai au nici un rost. În Epistole vedem cum Pavel, Petru si ceilalti asteptau ca cei cărora le erau adresate să li se supună. Fără o structură organizată si o disciplină bisericească în Biserica primară, însăsi existenta Epistolelor nu se justifică.