Ierarhia
patriarhală
Există voci care sustin că ierarhia patriarhală a
Bisericii a fost doar un 'fenomen cultural', o reflectie a societătii
'patriarhale' în care a trăit Hristos. Aceste voci sunt de părere că trebuie
să depăsim granitele civilizatiei antice si să 'aducem la zi' învătătura
lui Hristos pentru a satisface preferintele moderne pentru o religie 'corectă
din punct de vedere politic'. Afirmatie care, în mod logic, ridică o problemă
interesantă. Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul Care 'i-a făcut parte bărbătească
si parte femeiască' (Facerea 1.27), atunci de ce nu a prevăzut
Dumnezeu nevoia de a instrui Biserica să se modeleze după politica sexelor si
preferintele sexuale schimbătoare ale fiecărei succesive epoci? Conducerea de
către femei nu a fost necunoscută pe vremea lui Hristos. El a amintit de
Regina Sudului care a venit să audă întelepciunea lui Solomon. Si chiar mai
mult: Scripturile iudaice sunt pline
de eroine, asa cum Biserica istorică este plină de Sfinte Maici, de sfinte
egale în duhovnicia lor cu Sfinsii Părinti si cu sfintii.
Asa cum scrie Sheldon Vanauken,
"Din
două una: sau Dumnezeu Tatăl a gresit si acum s-a răzgândit, sau Iisus Care
a fost Dumnezeu întrupat nu a făcut voia Tatălui. Prima variantă e puerilă.
A doua implică negarea faptului că Iisus a fost Dumnezeu întrupat.
Orice argument pentru hirotonisirea femeilor
care este bazat pe idea că Sfântul Duh călăuzeste Biserica spre un nou adevăr
ascunde o altă eroare - cele saizeci de generatii nedreptătite de femei. Sunt
de părere ca aceasta nu este posibil fără negarea Întrupării." [1]
Dacă Iisus a fost 'limitat' de cultura în
care a trăit, cum mai poate El să fie Dumnezeu? Iar dacă El nu este Dumnezeu întrupat prin vointa liberă a
unei femei, binecuvântata Maria, Maica Domnului, atunci la ce ar mai conta ce
face Biserica Sa? Biserica devine astfel o altă sectă a cărei credintă este
în desarte 'scripturi'; si încă una plină de sexism si homofobie. Si încă:
pe ce temei se cere 'aducerea la zi' a Bisericii, fie prin renuntarea la
succesiunea apostolică, prin acceptarea avorturilor, sau prin denuntarea
preotiei bărbătesti de către cei care se pretind parte din 'continuitatea
istorică' a Bisericii când perenitatea adevărului crestin a fost una din trăsăturile
Bisericii de-a lungul istoriei sale?[2]
Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu, asa cum învată Biserica, si dacă El a întemeiat
Biserica Sa Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească
pentru a dura 'în vecii vecilor', cum se face că Protestanti
schismatici, Romano-Catolici modernizati si chiar unii 'Ortodocsi'
protestantizati nu recunosc importanta succesiunii apostolice, rânduiala
bisericească si autoritatea ierarhică ce întretin disciplina bisericească si
puritatea doctrinei?[3]
În Biserica veacurilor răspunsul dat ('asa a fost dintotdeauna') este de
fapt răspunsul legitim. Biserica sustine că sunt adevăruri neschimbabile si
care nu suferă nici o îmbunătătire. Aceasta este adevărat în special în
ceea ce priveste hirotonisirea femeilor.
Una din obiectiile fundamentale aduse
hirotonisirii femeilor este aceeasi ca în cazul apărării Bisericii împotriva
iconoclastilor. Hristos S-a întrupat. Pentru crestinii Ortodocsi Încarnarea nu
este o 'idee' sau un 'simbol', este un fapt istoric. Totul în viată si în
modul de Rugăciune al Bisericii Ortodoxe este menit să sublinieze caracterul
istoric al Încarnării. De aceea avem icoane. Hristos a venit în trup si
icoana sa, icoanele sfintilor Săi, ale martirilor, ale apostolilor, ale Mamei
Sale, stau mărturie caracterului istoric al venirii Sale.
Dar avem totodată si icoane vii. În liturghie
preotii si episcopii sunt reprezentantii lui Hristos în fata altarului. Preotul
si episcopul nu sunt reprezentări ale unei idei abstracte, ei sunt icoane ale
unei persoane istorice care a venit pe pământ: Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu, potrivit Bisericii Ortodoxe, este în
afara timpului si spatiului. Totusi, aceasta nu schimbă faptul istoric potrivit
căruia, atunci când El S-a arătat în trup, a venit ca parte bărbătească,
nu sub forma unui simbol androgin al 'omenirii'. Nu pictăm icoane cu un Hristos
femeie pentru că Hristos a fost bărbat. Nu putem avea preotese care să Îl
reprezinte pe istoricul Fiu al lui Dumnezeu asa cum nu putem tolera
reprezentarea ca bărbat a binecuvântatei Fecioare Maria, acceptând în
acelasi timp că ea a fost o persoană istorică, o femeie care a ales să fie
Purtătoare de Dumnezeu.
În mod firesc Protestantismul (si
Romano-Catolicismul liberal modern) tinde să fie iconoclastic pentru că
'crestinismul' modernizat si laicizat nu mai afirmă caracterul istoric al Noului
Testament. De fapt, el a încercat activ să transforme continutul Sfintei
Traditii si al Scripturii în nimic
mai mult decât un vag simbolism religios.
Aceasta este de altfel teologia 'liberală'. Dar Ortodoxia respinge
pozitia iconoclastă a liberalismului cât si abordarea deconstructivistă a
religiei. În timp ce crestinii Ortodocsi afirmă tainele credintei, ei afirmă
totodată si pe istoricul Iisus si întruparea Sa. Desi în Hristos 'nimeni nu e bărbat sau femeie' de vreme ce mântuirea apartine
tuturor, în egală măsură, credinta Orotdoxă afirmă că Hristos Însusi a
stabilit rânduiala ierarhiei în Biserică. De aceea Biserica respinge
iconoclasmul, oricât de deghizat s-ar manifesta, fie sub forma spargerii
icoanelor, abordării deconstructiviste a Scripturii,
sau 'androginizării' icoanelor vii. Preotii si episcopii despre care Sf.
Ignatiu ne relatează stăteau la altar în locul lui Hristos. Hirotonisind
femeile, Protestantii 'liberali' spun: 'Hristos nu a venit în trup,
masculinitatea sa nu contează, El este doar un simbol a ceva mai cuprinzător'.
Însă pentru Ortodocsi masculinitatea lui
Hristos contează, asa cum feminitatea Mariei contează. Crestinismul sau este o
credintă istorică sau nu e nimic. Nu putem crede că Hristos a apărut magic.
Credem că El a crescut asa cum creste fătul unui om în pântecele unei femei,
că Dumnezeu a venit în trup, în realitate, în timp si spatiu, că nimic ceea
ce Dumnezeu ia asupra Sa nu e o greseală, nu e zadarnic sau fără rost.
Distrugerea icoanelor, falsificarea preotiei si
demitizarea sacramentelor până la ale considera niste simple simboluri distrug
mărturia crestină a faptului Încarnării. Oamenii par să stie, în mod
misterios, instinctiv, că asa stau lucrurile chiar dacă si-au pus sau nu
aceste probleme. Cum altfel să
explicăm scandalul iscat de pierderea atâtor membri în denominatiile care au
hirotonisit femei? Oamenii simt că ceva sacru a fost profanat atunci când
politica sexelor a invadat religia. Si mai stiu că o religie 'modernizată'
care încearcă să 'tină pasul cu vremea' si-a pierdut puterea morală. Si de
aceea actionează în consecintă.
Văzută din această perspectivă cruciada
ideologică a miscării feministe pentru legitimitate trebuie oprită la usa
Bisericii Ortodoxe. Biserica nu poate să devină jucăria miscării de
'corectitudine politică'. Si nici nu poate îngădui unei minorităti academice
din seminariile sale, ori câtorva preoti sau episcopi cu o oarecare constiintă
politică să risipească două mii de ani de certitudine morală de dragul
respectabilitătii oferite de elita academică politizată de azi, puternic
angajată în cruciada anti-ierarhică.
Cruciada lansată pentru a conforma Biserica
ideologiei sexelor din ziua de azi este o cruciadă dusă pentru a face Biserica
să se aplece în fata Cezarului din momentul prezent. Nu ar strica să ne
amintim că omul poate câstiga o întreagă lume, inclusiv respectabilitatea
academică, si cu toate acestea îsi poate pierde sufletul. Probabil este de
asemenea bine să plasăm chestiunea hirotonisirii femeilor si aceea a
limbajului 'atotcuprinzător' într-un context mai larg: asaltul feminist si
homosexual împotriva naturii însăsi. Încercarea de a răstălmăci învătătura
si mărturia unei preotii bărbătesti de veacuri este tot una cu încercarea de
a andronginiza nu doar Biserica, dar si pe Dumnezeu. Dumnezeu, învată Biserica
ortodoxă, din ratiuni tainice a ales să se reveleze ca tată. A accepta
hirotonisirea femeilor sau a impune Bisericii asa-zisul limbaj liturgic
atotcuprinzător, neutru echivalează nu doar cu a nega hotărârea lui Dumnezeu
de a Se revela ca Tată si de a-L
trimite pe Fiul său, dar si cu a respinge
prezenta reală si continuă a lui Hristos în Biserica Sa.
Limbajul liturgic 'atotcuprinzător' si
hirotonisirea femeilor nu sunt cu nimic mai revoltătoare pentru constiinta
crestină si pentru sensul istoriei decât a o picta pe Maria ca bărbat. Este,
aceasta, o formă de graffiti liturgic care discreditează idea permanentei
transcendente, misterioase. Este distrugerea trecutului fără a oferi nimic de
durată care să înlocuiască certitudinile de veacuri pierdute.
Este regretabil că până si câtiva
'Ortodocsi' au fost prinsi în capcana cruciadei feministe si au început să
joace volei politic cu tezaurul de neînlocuit al Bisericii. Credinciosii
Ortodocsi si marea majoritate a preotilor si episcopilor au rezistat în
unanimitate hirotonisirii femeilor. Dar o minoritate zgomotoasă de 'Ortodocsi'
academicieni, vulnerabilă spiritului vremii, a încercat să înceapă
'dialogul' în ceea ce priveste 'chestiunea femeii în biserică' într-un fel
asemănător cu cel în care anumite cercuri feministe Anglicane si episcopale
au insinuat o chemare feministă la hirotonisirea femeilor în comunitătile
lor la începutul anilor 1970. Astfel de cărturari 'Ortodocsi' precum Elisabeth
Behr Siegel (Clerul feminin in Biserică) si Susan Ashbrook Harvey au cerut în
mod deschis renuntarea la această traditie veche în Biserică.[4]
Biserica Ortodoxă a fost istoriceste gardianul
iconografiei crestinismului si garantul continuitătii istorice a mărturiei
apostolice si ierarhice a comunitătii purtătoare de Hristos pe pământ. A
irosi această mostenire datorită jocurilor de natură academică sau 'teologică'
e tot una cu a-i încununa cu laurii victoriei pe iconoclastii vremurilor
noastre. A permite 'politicii sexelor' din ziua de azi - o toană de moment în
cel mai bun caz, o tiranie fascistă a
impusei 'corectitudini politice' în cel mai rău caz - să pătrundă în
sanctuarul Ortodox echivalează cu a pângări, a desacraliza altarul, a-i
ofensa pe credinciosi, a dezbina Biserica si a diminua autoritatea morală a
Ortodoxiei.
[1]
Shelon Vanauken - Sub mila Sa (Ignatius Press, 1988) citat în 'Pentru că Dumnezeu nu
face greseli: hirotonisirea femeilor', AGAIN,
1993.
[2]
"A identifica doctrina ortodoxă a Bisericii Catolice [universale]
presupunea să respecti ceea ce Părintii au transmis, de la o generatie la
alta, prin traditie…'Haideti - a spus Maxim - să
păstrăm măretul si cel dintâi remediu al mântuirii. [Mă refer la
frumoasa mostenire a credintei.] Haideti
să îl mărturisim cu inima si cuvântul, deplin încredintati, asa cum
ne-au învătat Părintii' (Maxim, Ep. 12, PG 91:465). 'Nu
inventăm formule noi…căci
această este curată obrăznicie, lucrare si născocire a unei minti
eretice si tulburate.' (Maxim, Opusc. 19 PG 91: 224-25)"
Jaroslav Pelikan, Duhul
crestinismului răsăritean, p. 20.
[3]
Asa cum explică binecunoscutul autor Ortodox si decan al Seminarului Sf.
Vladimir, Thomas Hopko: "Conducerea
în Biserică, în special în ce priveste preotia, este mai
asemănătoare unei relatii de familie decât unei relatii sociale.
Întrebarea mea este: există sau nu există ceea ce numim autoritate părintească?
Există sau nu există ceea ce numim prin sot?…De-a lungul istoriei
Bisericii aflăm despre oameni
foarte puternici - bărbati si femei - trăind o viată duhovnicească. Întâlnim
o solidă viată monastică. Ne
întâlnim cu incredibile dispute teologice si conceptii articulate despre o
gamă largă de probleme. Când primesti ceea ce ti se dă, felul în care
credinta a fost articulată, în care oamenii au trăit, în care bărbatii
s-au raportat la femei - si mă refer la sfinti, nu la ceea ce s-a întâmplat
în societate, căci istoria ecleziastică este foarte diferită de Sfânta
Traditie a sfintilor - trebuie să îti pui următoarea întrebare: De ce au
existat femei canonizate ca sfinte, călugărite, misionare, prorocite, învătătoare,
pustnice, evangheliste, fără ca vreodată să fie hirotonisite ca
prezbitere sau ca episcopi de nici o comunitate crestină?
Întrebarea fundamentală însă ar fi aceasta: aceasta să fie
preotia - o functie aparte pentru edificarea Trupului în relatie cu toti
oamenii, pe care doar anumiti membri ai Trupului pot să o îndeplinească
pentru că pur si simplu doar ei au pregătirea necesară? Si dacă este
vorba de functia paternă, de chemarea sacramentală de a fi părinte
în mijlocul comunitătii, nu presupune
aceasta să fii bărbat ca să poti fi părinte? Poate o femeie să fie părinte?
Poate orice bărbat să fie părinte? Sf. Ioan Gură-de-Aur care a spus că
functia de prezbiter-episcop exclude toate femeile si majoritatea bărbatilor,
a avut în Biserica sa din Constantinopole câteva sute de diaconite, al căror
cap a fost Sf. Olimpia, care a fost prietenul său cel mai bun. Însă nu
i-a trecut niciodată prin cap s-o hirotonisească la rangul de prezbiter
sau episcop. Si nu cred că s-a simtit discriminată pentru că nu a ajuns
la acea functie. Nu cred că aceasta este numai o chestiune administrativă
sau ce tine de cel care trebuie să administreze Împărtăsania sau să tină
slujba. Cred că problema este
mult mai complexă decât atât. Cred că e vorba de însăsi natura
Credintei care este în joc. Ceea ce s-a întâmplat prin alte părti o
dovedeste. Oriunde s-a introdus chestiunea hirotonisirii femeilor se află
si compromisuri privind limbajul admis la Liturghie, privind viata de
familie, relatiile sexuale, chestiunea homosexualitătii si cum trebuie
abordată ea pastoral si duhovniceste. Toate acestea ajung să fie de
neevitat. Cred că în jurul chestiunii hirotonisirii femeilor gravitează
toate celelalte. Cred că însăsi Credinta e în joc aici." Pr.
Thomas Hopko, "Hirotonisirea femeilor: Un răspuns Ortodox", în AGAIN,
aprilie 1993.
[4]
Probabil că datorită unei întelegeri gresite a 'libertătii academice'
Seminarul Sf. Vladimir, de altfel unul din bastioanele Ortodoxiei, a găsit
de cuviintă să promoveze si să publice aceste opinii anti-Ortodoxe si
anti-traditionale. (vezi apărarea entuziastă a hirotonisirii femeilor de către
Susan Ashbrook Harvey în articolul ei 'Preotia femeilor în Biserică' din Publicatia
teologică trimestrială a Sf. Vladimir, vol. 37/1 1993). Vezi Activistul
crestin vol. 3, 1994, 'Preotese - istorie si teologie'
pentru o examinare a acestei chestiuni de către cărturarul Patrick
Henry Reardon.