Biserica istorică si Scriptura

 

          Chiar mai bine atestate decât autoritatea ierarhiei apostolice au fost formele esentiale de sacramentalitate care au supravietuit până astăzi în Biserica ortodoxă. Într-adevăr, asa cum vom vedea, partea orală a Sfintei Traditii a precedat Noul Testament scris. Sf. Irineu scria în 180, cu 200 de ani înaintea Sinoadelor din Hippo (397), Laodiceea (363) si Catargina (393-97), când cărtile Noului Testament au fost în cele din urmă adunate într-o singură carte: "Si dacă Apostolii nu ne-ar fi lăsat nici o scriere? Nu ar fi necesar să urmăm rânduiala traditiei?…"[1]

          E vorba tocmai de această 'rânduială a traditiei', traditia apostolică ce ne-a fost transmisă, pe care Biserica primară a urmat-o, vreme de aproape patru sute de ani înainte de recunoasterea universală a Canonului  nou testamentar. Si în timp ce sute de 'Scrieri Sfinte', de epistole si alte documente se aflau în competitie pentru a atrage atentia Bisericii, Biserica însăsi nu s-a împotmolit în confuzie, ci a transmis mai departe mostenirea apostolică a adevărului de la o generatie la alta. (Fapte 2.42)[2]

          Biserica învată că Scripturile pot fi pe deplin si cu limpezime întelese si interpretate doar în contextul traditiei vii, apostolice, după rânduiala slujirii euharistice. Interpretarea Scripturii, legea credintei, a fost întotdeauna înteleasă în sensul cel mai profund în contextul întregii Biserici. Asa cum scria Prosper, Episcop de Aquitane: "Legea credintei este stabilită de legea rugăciunii". Cu alte cuvinte, formele vechi de rugăciune din Biserică preced teologia ei dogmatică.

          Potrivit Părintilor, Sfânta Traditie si Scriptura au acelasi mesaj -nu  două mesaje separate sau rivale. Amândouă sunt una, la fel cum Hristos si Biserica sa sunt una, cum Hristos este una cu noi în taina Împărtăsaniei. Asa cum scria George Florovski,

          "Fidelitatea fata de traditie nu înseamnă fidelitate fată de vremuri de mult apuse sau fată de o autoritate exterioară; există o conexiune vie cu deplinătatea experientei Bisericii…

          Biserica stă mărturie adevărului nu prin vagi amintiri sau cuvinte ale altora, ci prin experienta sa vie, neîntreruptă, prin deplinătatea sa universală…

          Este gresit să limităm 'sursa învătăturii' la Scriptură si traditie si să separăm traditia de Scriptură. În primul rând, atât Scriptura cât si traditia au fost date numai în Biserică. Numai în Biserică au fost ele primite în deplinătatea valorii lor sacre, a semnificatiei lor. În ele stă adevărul Revelatiei Divine, adevăr ce trăieste în Biserică. Această experientă a Bisericii nu a fost epuizată nici în Scriptură, nici în traditie; ea doar se reflectă în acestea. Asadar, doar în cadrul Bisericii poate Scriptura să trăiască, să prindă viată, doar în Biserică este ea revelată ca întreg si nu fărâmitată în texte separate, porunci si aforisme." [3]

          Noul Testament s-a născut din Sfânta Traditie a slujirii si este inseparabil de ea. Multi Protestanti se poartă ca si când acest lucru ar fi adevarat, desi nu îl recunosc drept adevăr. Când un Protestant acceptă doctrina Treimii, sau doctrina celor două naturi în Hristos, ca fiind în acelasi timp Dumnezeu si Om, el acceptă implicit învătătura Părintilor, traditia orală, Crezurile si definitiile dogmatice ale celor sapte sinoade ecumenice.[4] Iar când el se referă la cărtile Noului Testament ca la 'Cuvântul Domnului' el acceptă practicile Bisericii si decizia Sinoadelor episcopale care au stabilit care cărti să fie incluse în Noul Testament si care să fie respinse.[5]

          Întelegerea rolului central al Sfintei Traditii a fost împărtăsită atât de Răsărit cât si de Apus până la vremea Reformei. Tertulian, Părintele teologiei Apusene, scria în anul 200:

          "Desi Bisericile [individuale] sunt atât de numeroase si de mari, există o singură [originală, străveche] Biserică a Apostolilor, din care toate celelalte provin. Astfel toate sunt primitive, toate Apostolice, pentru că toate sunt una…Într-adevăr, fiecare doctrină trebuie suspectată de falsitate dacă contine ceva contrar adevărului Bisericilor si Apostolilor lui Hristos si lui Dumnezeu…

          Si mai mult decât atât, dacă apar [erezii] suficient de îndrăznete pentru a se înrădăcina în mijlocul erei apostolice, în asa fel încât să pară transmise de către Apostoli pentru că sunt de pe vremea Apostolilor, putem să le spunem: 'arătati-va originile Bisericilor voastre, justificati-vă hirotonia episcopală dintru începuturi, în asa fel ca cel dintâi episcop al lor să-l aibe ca autor si predecesor  pe unul dintre Apostoli sau dintre cei care au păstrat succesiunea apostolică. Căci în acest fel Bisericile Apostolice îsi transmit listele; asa cum biserica din Smirna mentionează că Polycarp a fost numit acolo de către Ioan, asa cum biserica din Roma pomeneste că Clement a fost hirotonit de Petru…Apoi lăsati ereziile să dovedească în ce măsură sunt apostolice, atunci când Bisericile noastre le cer să treacă aceste teste…"[6]

          Tertulian, răspunzând, în anul 200, ereticilor din vremea lui, li s-a adresat în aceeasi manieră în care ne-am putea noi adresa 'crestinilor' moderni de azi care pretind că sunt 'apostolici'. Tertulian a denuntat tot ce era contrar sau în afara Bisericii istorice. Chemarea sa era adresată nu Scripturii, ci traditiei din care Sfintele Scrieri au apărut. Pretentiile ereticilor, spunea el, au pus în discutie însăsi legitimitatea credintei lor crestine, căci ele erau făcute în afara contextului Bisericii autentice. "Arătati-ne lista voastră de episcopi" este întrebarea pe care Biserica istorică o adresează în mod legitim celor din afara ei.

          "Noi cei care umblăm în legea pe care Bisericile au transmis-o prin Apostoli, Apostolii primind-o de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu, afirmăm că pozitia noastră este rezonabilă, exprimând clar idea că ereticii nu au dreptul să facă apel la Scriptură , de vreme ce noi, fără să folosim Scriptura, dovedim că ei nu au nimic de a face cu Ea…Ei nu pot fi considerati crestini, pentru că nu de la Hristos [prin succesiune apostolică] au ei ceea ce au ales să creadă…nefiind deci crestini, nu au nici un drept la literatura crestină; si cu îndreptătire li se poate spune: "Cine sunteti voi? De unde si când ati venit? De vreme ce nu sunteti de-ai mei, ce vreti să faceti cu ceea ce este al meu?" Eu sunt urmasul de drept al Apostolilor. Întocmai precum si-au pregătit cu grijă testamentul, cum l-au încredintat cuiva si l-au pecetluit cu jurământ, asa si eu păstrez mostenirea.

          Pe voi, desigur, v-au considerat întotdeauna niste dezmosteniti si v-au respins ca pe niste străini si ca pe niste dusmani."[7]

          În anul 200 Tertulian a dat un răspuns acelor protestanti care, cu câteva secole mai târziu, au încercat să pună în discutie dezbinarea de Biserică, spunând: 'Biblia afirmă asta si asta'. Lor Tertulian le răspunde: 'nu aveti nici un drept la literatura crestină'. Si îi întreabă: 'Cine sunt episcopii vostri? Arătati-ne lista lor'.[8]

 

 

Continuare
Cuprins

[1] Ibid. Ref. 213, pp. 91.

[2] "Scriptura trebuie tălmăcită. Este revelată în teologie. Iar aceasta este cu putinta doar prin participare la experienta vie a Bisericii…Dacă admitem că Scriptura îsi este suficientă siesi, nu facem decât s-o lăsăm în voia interpretării arbitrare, subiective, si astfel s-o înstrăinam de originile sale sacre. Scriptura ne este transmisă de către traditie, centrul ei cristalizant. Biserica, Trup al lui Hristos, este mai deplină si precede, în chip tainic, Scriptura. Aceasta nu aduce nici o limitare Scripturii si nici n-o umbreste. Dar adevărul ne este revelat nu doar istoriceste. Hristos s-a arătat îi încă ni se arată nu numai în Scriptură, ci, neschimbător si neîncetat Se revelează în Biserică, în propriul Său Trup…Aceasta experientă nu a fost epuizată nici de către Scriptură, nici de către traditia orală sau de definitii. Nu poate si nu trebuie epuizată." George Florovski, Bilblia, Biserica, Traditia: O perspectiva Ortodoxa, pp. 48-49.

[3] Ibid. pp.46-47.

[4] Majoritatea Protestantilor sunt total ignoranti în ceea ce priveste felul în care crestinii au ajuns să creadă anumite lucruri. Ei nu par să înteleagă că istoria doctrinei este istoria Bisericii. Asa cum nu înteleg că fără sinoadele ecumenice - mai ales primele patru - doctrine de importantă majoră, considerate a fi 'biblice', precum cea privitoare la Treime, nu ar fi fost eficient apărate împotriva ereziei, nefiind explicate clar in Biblie.

[5] Istoria canonului nou testamentar si a dezvoltării sale este un subiect fascinant si totodată de importantă crucială pentru întelegerea atât a Bibliei cât si a Bisericii. Vreme de mai bine de două sute de ani, cărti pe care le luăm astăzi drept parte componentă a Noului Testament au fost aprig disputate, înainte de a fi incluse în canon. Multe alte cărti au fost propuse pentru canonizare, însă în cele din urmă au fost excluse…Lista completă cu toate cele 27 de cărti ale Noului Testament nu avea să fie definitivată decât în anul 367, de către Sf. Atanasie, episcop în Egipt. "Aceasta înseamnă că prima listă completă a cărtilor Noului Testament, asa cum le avem astăzi, nu a apărut decât după mai mult de 300 de ani de la moartea si Învierea lui Hristos…Dacă Noul Testament ar începe în acelasi timp cu Constitutia SUA, nu am ajunge sa vedem produsul final până în anul 2087!…Cu trecerea timpului, Biserica a făcut deosebire între cărtile care erau cu adevărat apostolice si care nu. Timp de câteva secole s-a dat o luptă prelungită în care Biserica avea să hotărască până la urmă care cărti îi apartineau si care nu. Parte a procesului de discernământ a fost adunarea Bisericii în sinoade, unde se dezbăteau diferite chestiuni, între care si canonul Scripturii.

                Aceste sinoade au urmărit să proclame gândirea comună a Bisericii si să reflecteze la unanimitatea credintei, practicii si traditiei Bisericilor locale reprezentate.

                Sinoadele Bisericii ne pun la dispozitie documente aparte prin care Biserica si-a articulat discursul la unison în ceea ce priveste Scriptura. Printre multele sinoade care s-au reunit în primele patru veacuri, două se evidentiază în mod special:

                1. Sinodul din Laodicea, care a avut loc în Asia Minor, în jurul anului 363. Acest sinod a stabilit că numai textele canonice ale Vechiului si Noului Testament pot fi folosite în Biserică si a interzis citirea altor cărti în Biserică. Tot atunci au fost numite cărtile canonice ale Vechiului si Noului Testament de astăzi, cu exceptia Apocalipsei Sf. Ioan. Acesta este primul sinod care a stabilit cu claritate lista cărtilor canonice, iar deciziile sale au fost acceptate pe larg de către Biserica Răsăriteană.

                2. Sinodul al treilea de la Catargina, întrunit în Africa de nord, în jurul anului 397. La acest sinod a participat si Augustin si a stabilit lista completa a cărtilor canonice ale Vechiului si Noului Testament. Cele 27 de cărti ale Noului Testament din ziua de azi au fost atunci acceptate drept canonice. Atunci s-a stabilit că aceste cărti vor fi citite în Biserică drept Sfânta Scriptura, în detrimentul altora. Autoritatea sinodului a fost acceptată si în Apus." Pr. James Bernstein, "Cine ne-a dat Noul Testament?", in AGAIN, vol. 15, nr. 3, 1992.

[6] Tertulian - 'Împotriva ereticilor', Ref. 292-297, A.D. 200, în Credinta Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A. Jurgens, p.123.

[7] ibid. Ref. 297-298, pp. 122-123.

[8] "Evangheliile sunt scrise în Biserică. În acest sens ele sunt o mărturie a Bisericii. Sunt documente ale experientei si credintei bisericesti. Cu toate acestea ele redau naratiuni istorice si stau mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în spatiu si timp…

                Revelatia este păstrată în Biserică. Prin urmare, Biserica este interpretarea potrivită si totodată cea dintâi a revelatiei. Este protejată si întărită de cuvinte scrise; este protejată dar nu epuizată. Cuvintele nu sunt altceva decât semne. Mărturia Duhului însufleteste cuvintele scrise. Nu ne referim acum la iluminările ocazionale ale oamenilor de către Duhul Sfânt, ci în primul rând la călăuzirea permanentă a Bisericii - 'stâlp si temelie a adevărului' (1 Timotei 3:15) - de către El.   Scripturile au nevoie de interpretare. Nu cuvintele în sine, ci mesajul este ceea ce contează, întelesul lor. Iar Biserica este martorul permanent si de Dumnezeu hărăzit, al acestui adevăr si al sensului său deplin, pentru simplul motiv că Biserica - Trup al Domnului Întrupat -  apartine revelatiei.

                Dar această mărturie nu tine doar de domeniul trecutului, ci este mai degrabă o redescoperire continuă a mesajului cândva transmis sfintilor si păstrat de atunci cu credintă până în vremea noastră. Mai mult decât atât, acest mesaj este retrăit mereu în viata Bisericii. Hristos însusi este prezent neîncetat în Biserică, în calitate de Mântuitor si de cap al Trupului Său, continuându-si slujirea mântuitoare. Istoria sacră continuă încă. Faptele mărete ale lui Dumnezeu sunt încă săvârsite…Si doar în cadrul experientei Bisericii Noul Testament este viu si deplin. Istoria Bisericii este o poveste a mântuirii. Adevărul cărtii este revelat si revendicat prin dezvoltarea Trupului." George Florovski, Biblia, Biserica, Traditia: O perspectivă Ortodoxă, pp. 26-27.