Autoritatea morală

          Ca si cum ar fi anticipat atât haosul Protestant al opiniei schismatice cât si puterea nelegitim investită într-un singur 'papă', Ciprian din Catargina scria în anul 250:

          "Din vremea aceea [a numirii apostolilor de către Iisus] hirotonisirea episcopilor si proiectul Bisericii aveau să se dezvolte de-a lungul timpului, căci Biserica este întemeiată pe episcopi si fiecare faptă a Bisericii este controlată de către acesti conducători. De vreme ce aceasta s-a stabilit printr-o lege divină, privesc cu uimire cum îndrăzneala pripită a unora de a scrie epistole ca si când ar fi în  numele întregii Biserici. Ferească Dumnezeu…să îngăduie celor căzuti în eroare să se numească Biserică."[1]

          Asa cum multe din scrierile din vechime Părintilor Bisericii arată cât se poate de clar, Biserica s-a definit întotdeauna ca o realitate  ierarhică dar si ontologică. Asa cum scrie George Florovski:

          "Părintii nu s-au ocupat atât de mult de doctrina Bisericii tocmai pentru că realitatea minunată a Bisericii a fost deschisă viziunii lor spirituale. Nu definesti ceea ce este evident de la sine."[2]

          Biserica nu s-a definit niciodată drept un haos de individualism spiritual, si cu atât mai putin drept un iures de douăzeci si trei de mii de denominatii bătându-se pentru un petec de gazon, fiecare din ele înarmate cu interpretarea sa subiectivă a Scripturilor si 'traditiile' sale auto-proclamate. Dar Biserica istorică nu s-a aflat nici sub talpa unui dictator sau a unui papă 'infailibil'.

          Biserica istorică învată că are un cap si acela este Hristos. Că Hristos a numit lideri niste oameni care să-I slujească apostolic. Asa cum o familie are o mamă si un tată care păstrează ordinea  în treburile copiilor, liderii crestini autentici nu sunt auto-proclamati, la fel cum nu au fost nici fii lui Aron din Vechiul Testament. Ci mai degrabă autoritatea lor este transmisă de la o generatie spirituală la alta asa cum o mamă si un tată transmit mostenirea lor copiilor.[3]

          Biserica primară a tinut o socoteală precisă a episcopilor care 'au urmat Apostolilor' în fiecare episcopie. De exemplu, Eusebiu, în Istoria Bisericii scrisă în secolul al IV-lea se referea întotdeauna la câte un episcop, numindu-l al doisprezecelea, al douăzecilea etc. 'de după Apostoli' pentru a arăta că acel episcop era legitim sau că o anumită învătătură era autentică.

          Până în anul 393 canonul nou testamentar al Scripturii a fost cu aproximatie stabilit.[4] Părintii Bisericii au respins multe sute de scrieri crestine timpurii care rivalizau cu cărtile asupra cărora s-a căzut de acord să fie incluse în Noul Testament. Când Părintii au respins anumite scrieri aceasta s-a întâmplat pe baza Sfintei Traditii - 'doctrina apostolică' la care se referea Sf. Luca, autorul Faptelor. Episcopii Biserici, nu un 'papă' au decis care cărti să fie incluse si care respinse, la fel cum tot episcopii au apărat doctrina crestină în cadrul sinoadelor ecumenice, răspunzând ereticilor care s-au îndepărtat de învătăturile Apostolilor.

          În numai câtiva ani de la Înăltarea la Ceruri a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor a devenit nu doar practica Bisericii, asa cum o demonstrează numirea Sf. Iacov, 'fratele' lui Hristos, ca Episcop al Bisericii din Ierusalim, ci ea avea să fie apărată de către Părintii Bisericii ca pe o componentă esentială a învătăturii si vietii crestine.

          Asa cum scrie Eusebiu:

          "După martiriul lui Iacov si capturarea Ierusalimului care i-a urmat, s-a născut traditia de neclintit că acei apostoli si discipoli ai Domnului care erau încă în viată  s-au adunat din toate părtile si s-au alăturat celor de acelasi neam cu Domnul - căci multi dintre ei mai trăiau încă. Apoi s-au vorbit si l-au ales în unanimitate pe Simion, fiul lui Cleopa, pomenit în Evanghelie (Ioan 14.25, Luca 24.18), ca vrednic succesor al lui Iacov pe scaunul episcopal al Ierusalimului."[5] 

          Policrat, Episcop de Efes, i-a scris lui Victor, Episcop de Roma în anul 180, referitor la Sf. Ioan Evanghelistul, care si-a încheiat viata ca episcop el însusi:

          "Si iată-l pe Ioan, cel pe care l-a tinut la piept Domnul si care a devenit preot jertfitor [sacrificiul fără de sânge al Împărtăsaniei] purtând coiful [semnul episcopal], martir [a fost întemnitat pentru Hristos] si dascăl; si el odihneste în Efes."[6]

          Si încă:

          "Era o putere a Duhului Sfânt prin toate mădularele trecând, un suflet se afla în toate…iar conducătorii nostri [episcopii] slujeau ceremonii cu toată pompa iar preoti hirotonisiti [slujeau] tainele si riturile maiestuase ale Bisericii…dacă putem spune astfel, cu ochii nostri ni se dă să vedem că traditiile vremilor timpurii sunt demne de crezut si adevărate."[7]

          Pentru a falsifica faptele istoriei străvechi a Bisericii, acceptate atât de Biserica Răsăriteană cât si de cea Apuseană  până în anul 1054, este nevoie de un slalom printre multe oprelisti chinuitoare, hermeneutice. Calvin si Luther au înteles aceasta foarte bine, de vreme ce si-au petrecut o mare parte din viată citând din anumiti Părinti ai Bisericii precum Sf. Augustin, cu scopul de a-si dovedi caracterul 'apostolic'. Abia mai târziu,  Protestanti ca Anabaptistii au încercat să renunte până si la pretentia  de a fi parte din Biserica istorică. Ca să evităm ierarhia de autoritate a Bisericii, prin care episcopi si preoti ai Bisericii se află în directă, neîntreruptă continuitate cu Apostolii, ar trebui să ignoram învătătura limpede a lui Iisus, faptele si învătătura Apostolilor, Părintii Bisericii si mărturia istoriei bine documentate a Bisericii primare, asa cum a fost ea păstrată de istorici precum Eusebiu.

          Potrivit învătăturii Sfintei Traditii, Biblia este ea însăsi o mărturie sigură a Bisericii si a traditiei ei istorice si apostolice. E si firesc să fie astfel: autorii Bibliei au fost inspirati de acelasi Duh Sfânt care mai târziu avea să călăuzească Biserica. La urma urmei din Sfânta Traditie apostolică s-au născut si Noul Testament si doctrinele Bisericii.

          Documentele istorice sunt fără echivoc. Prin Biserică s-a renuntat la cărtile considerate false pentru a putea fi incluse în Canonul Noului Testament. Din Traditia vie a rugăciunii euharistice s-a născut Noul Testament, nu din apatice exegeze biblice  practicate de multi 'teologi' moderni. Canonul Noului Testament avea să fie transmis până la noi intact tocmai de către acei episcopi si martiri care au apărat Sfânta Traditie. Si începând cu episcopi ca Iacov, doctrine acceptate de toti crestinii aveau să fie formulate ca răspuns ereticilor care s-au depărtat de la Sfânta Traditie a Bisericii. Aceasta citim de altfel în Faptele Apostolilor si aflăm în documentele istorice. Dacă Protestantii spun că desi poate că toate acestea sunt adevărate, ele nu contează, ar trebui să accepte atunci că ar fi primii din cei care se consideră crestini care cred că existenta Bisericii nu are nici o importantă în căutarea personală a sfinteniei si mântuirii. Iar dacă Romano-Catolicii de azi afirmă că 'infailibilitatea' papei este un 'fapt de istorie', este greu de crezut că vor găsi dovezi în acest sens în istoria Bisericii primare. Într-adevăr, toate dovezile par să vorbească despre o guvernare colegială a Bisericii încă de la începuturi. Într-un fel, chestiunea 'infailibilitătii' papei este similară cu aceea a 'infailibilitătii' Bibliei. Amândouă erorile neglijează importanta călăuzirii Bisericii de către Duhul Sfânt.