Concluzie

          Eusebiu subliniază clar că Noul Testament a fost precedat de Biserica sobornicească. Tot el se referea la 'Scripturile' considerate false si prin urmare neincluse de Părintii Bisericii în sfântul Canon al Noului Testament:

          "Acestea vor fi cu toate trecute în rândul cărtilor contestate…[deosebite de] acele scrieri care, potrivit traditiei Bisericii sunt adevărate, originale si recunoscute…"[1]

          În altă parte Eusebiu respinge cărtile lăsate în afara Canonului, considerându-le 'incompatibile cu adevărata ortodoxie'. Cu alte cuvinte, dacă mărturia Bisericii bazate pe succesiunea rânduită a episcopilor nu este demnă de crezare, de ce ar fi relatările Noului Testament? Traditia vie a Bisericii istorice a fost cu credintă transmisă de la o generatie la alta sub forma continuitătii numirii de episcopi care au apărat Sfânta Traditie orală si scrisă.[2] Asa cum scria si Sf. Irineu lui Eleutherius, Episcop de Roma (în anul 170), referitor la listele episcopilor de Roma:

          " După ce au întemeiat si construit biserica, binecuvântatii apostoli i-au încredintat scaunul episcopal lui Linus, care este amintit de către Pavel în epistolele către Timotei (2 Timotei 4.21). Linus a fost urmat de către Aneclet; după el, în generatia a treia după apostoli, ar urma Clement, care i-a vazut pe apostoli si a vorbit cu ei, auzindu-le predica si văzându-le traditia adevărată cu ochii lui." [3] 

          Irineu îi însiruie pe toti episcopii până la 'al douăsprezecelea… de la apostoli', care este Eleutherius, căruia îi scria.

          Clement din Alexandria vorbeste în anul 90 în cartea sa Miscellaneis despre episcopii Bisericii răsăritene si continuitatea lor directă cu Apostolii.

          "Acesti oameni au păstrat din tată-n fiu, adevărata traditie a învătăturii binecuvântate de la Petru, Iacov si Pavel, sfintii apostoli…Prin Harul lui Dumnezeu ea a ajuns si la mine, pentru a depozita mai departe semintele învătăturii apostolice ancestrale."[4]

          Biserica învată că aceste 'învătături apostolice ancestrale', această continuitate rămâne miraculoasă pentru că membri ai Bisericii, uneori chiar si episcopi, din când în când săvârsesc lucruri străine de voia lui Dumnezeu si de duhul Sfintei Traditii. Dar Biserica triumfă cu toate acestea, chiar de ar fi să treacă sute de ani până să-si corecteze greselile si căderile. Asa cum notează si Sf. Irineu:

          "Obiectul credintei noastre este un sistem directionat spre mântuirea oamenilor. Si, de vreme ce a fost primit de către Biserică, îl bine păzim. Neîncetat el este reînnoit de Duhul Domnului, ca si cum ar fi continutul pretios al unui potir. Si face, la rândul său, să se reînnoiască si potirul. Pentru că acolo unde este Biserica, este si Duhul Domnului; si unde este Duhul Domnului este Biserica si harul. Duhul este adevăr."[5]

          Potrivit Bisericii istorice, ereziile vin si pleacă, modele se schimbă, episcopii de rea credintă, corupti sau politizati durează si ei - până la o vreme.  Dar în cele din urmă, asa cum cele sapte sinoade ecumenice ale Bisericii o demonstrează, Biserica triumfă si erezia este înlăturată. Cunostinta sigură a binelui si a răului este bine păstrată. Sau, folosind cuvintele Sf. Iustin Martirul :

          "Tuturor celor care doresc să învete le transmitem intact ceea ce am învătat si noi."[6]