Rânduiala în Biserică

          Biserica, potrivit Sfintei Traditii Ortodoxe, nu este dictatura unui singur om, nici anarhia haotică a intereselor personale. Autoritatea ei stă în corpul sinodal de episcopi care se află în succesiune istorică directă cu Apostolii.[i] Acesta este sistemul de guvernare bisericească de la Hristos încoace. Din păcate, această ordine divină a fost, în parte, alterată în decursul veacurilor, în Biserica de rit latin, datorită exagerărilor si coruptiei autoritătii papale, ce aveau să ducă Biserica Romană în erori grave, diminuându-i credibilitatea. Aceste erori au generat reactia Protestantilor împotriva Bisericii Apusene istorice.

          Si totusi, aceste tragedii s-ar fi putut evita. Biserica a învătat că atunci când există diferente de opinie în interiorul ei, iar dezbaterile rationale în fata sinodului colegial al martorilor nu rezolvă conflictul, pasul următor este să te îndrepti spre un corp de si mai înalte autorităti bisericesti: episcopii. Acolo autoritatea ierarhiei apostolice va sustine din nou chestiunea în cauză si cazul va fi audiat încă o dată. Asa s-a întâmplat în cele sapte sinoade ecumenice atunci când pretentiile ereticilor au fost făcute cunoscute, când au fost combătute si raportate la Sfânta Traditie si în cele din urmă solutionate. Dacă cineva este excomunicat, disciplinat sau dacă îsi mărturiseste păcatele si se căieste - toate acestea se petrec prin decizia Bisericii. 

          Dacă vreunul din cei care participă la dispută nu se supune sistemului de guvernare bisericească instituit de Hristos si refuză să respecte autoritatea investită în Biserică, acea persoană este pe bună dreptate 'ca un păgân si ca un vames' (Matei 18.17) Pentru ea fie anatema.

          Sf. Ioan Gură de Aur scria:

          "Preotii au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor. Li s-a spus: 'tot ce veti tine legat pe pământ, va fi legat si în cer, tot ce veti dezlega, dezlegat va fi'. Domnitorii au, într-adevăr, puterea să lege, însă ei pot lega doar trupurile. Preotii însă pot tine legate si sufletele în cer si pe pământ…"[ii]

          Iisus si-a instruit Biserica să se supună autoritătii date de El liderilor apostolici, preotilor si episcopilor care le-au urmat. "Vă spun că tot ceea ce veti lega pe pământ să fie legat si în ceruri si tot ceea ce veti dezlega pe pământ să fie dezlegat si în ceruri" (Matei 18.18). Iisus se referea la faptul că a dat o reală autoritate duhovnicească ierarhiei bisericesti, reprezentată la acel timp de Discipoli. "Si apoi Iisus le-a vorbit din nou: 'Pace vouă! Precum Tatăl M-a trimis pe Mine, asa vă trimit si Eu pe voi…Dacă veti ierta păcatele orisicui, iertate vor fi, dacă le veti tine, tinute vor fi'." (Ioan 20.21-23)

          Biserica si autoritătile ei, episcopi si preoti, au o autoritate specială dată lor de Iisus (Iacov 5.14-15).  Asa cum vedem - din scrierile timpurii ale Părintilor, din relatările lui Luca despre Biserica primară în Faptele Apostolilor - aceasta a fost întelegerea Bisericii încă de la începuturile ei. Biserica nu este un sistem egalitar, o competitie la care poate participa oricine, si cu atât mai putin un sistem 'democratic'. Autoritatea sa nu este dată de puterea de a guverna după toanele oamenilor. Standardele ei morale nu sunt rezultatul unui sondaj de opinie. Menirea Bisericii nu este de a face pe fiecare fericit.

          În Biserica istorică Dumnezeu Îl investeste cu autoritate pe Hristos drept cap al ei, apoi pe Apostoli, delegatii lui Hristos, apoi episcopii si preotii  care sunt urmasii Apostolilor. Ca si familia, Biserica este o ierarhie (1 Petru 5.1-4). Este o institutie creată de Dumnezeu, nu de om.[iii] Capul ei este doar Hristos, nu un episcop atotputernic, un papă sau un patriarh. Este parte dintr-o rânduială bine stabilită, externă, cerească. Nu este o institutie omenească care poate fi falsificată, asa cum Arca din vechiul Legământ nu a putut fi desacralizată de către filistini. Structura Bisericii istorice nu are nimic în comun cu tertipurile politice, moderne, cu născocirile 'corecte din punct de vedere politic', ci a fost stabilită de la începuturi ca o institutie rânduită, neschimbătoare, asa cum o confirmă si celelalte scrieri ale Bisericii primare.

          Corneliu, episcop de Roma în 249 scria despre structura Bisericii din Roma de la acea dată:

          "Poate să fie doar un singur episcop [în fiecare localitate] într-o Biserică  Sobornicească [universal istorică], în care [în Roma, de exemplu] sunt patruzeci si sase de prezbiteri, sapte diaconi, sapte subdiaconi, patruzeci si doi de acoliti…cantori si portari"[iv]

          Eusebiu descrie cum Biserica primară l-a înfruntat pe episcopul rebel Novatus. Acesta a initiat o actiune unilaterală, fără aprobarea celorlalti episcopi ai Bisericii. I-a excomunicat pe crestinii care s-au lepădat de credintă sub torturile persecutorilor romani dar care s-au căit mai târziu si au cerut sa fie reprimiti în Biserică:

          "Pentru a rezolva situatia un sinod de anvergură s-a adunat în Roma si a adunat saizeci de episcopi, precum si un mare număr de prezbiteri si de diaconi…Rezultatul a fost o decizie unanimă prin care Novatus, cei din anturajul lui…si toti cei care au crezut de cuviintă să-i  tolereze atitudinea de ură si neomenie fată de frati crestini, să fie exclusi din Biserică, iar acei frati care au avut nenorocirea să se poticnească, să fie tratati si vindecati cu doctoria pocăintei."[v]

           În adevărata Biserică istorică si apostolică există un sistem permanent de guvernare bisericească. Acest fapt este ilustrat si de exemplul relatat de Eusebiu în legătură cu disciplinarea lui Novatus. Potrivit lui Hristos, acest sistem este ratificat de autoritatea cerească si functionează din vremea Bisericii primare.

          Sf. Petru a recunoscut autoritatea specială cu care au fost investiti episcopii si preotii în Biserică. Acesta le-a scris prezbiterilor, episcopilor si preotilor, spunându-le că dacă îsi fac datoria bine, vor fi răsplătiti din plin în ceruri:

          " Pe cei dintre voi care sunt preoti îi îndemn eu, cel împreună-preot si martor al patimilor lui Hristos si părtas al slavei ce va să se descopere: Păstoriti turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câstig rusinos, ci din tragere de inimă, nu ca si cum ati fi stăpânii celor care v-au căzut la sorti, ci voi făcându-vă pilde turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veti primi cununa cea nevestejită a măririi." (1 Petru 5:1-4)

          Petru a pus pe noii prezbiteri pe aceeasi treaptă de autoritate cu el însusi. "Cel împreună-preot si martor al patimilor lui Hristos" este felul în care se identifică Petru. De bună seamă că Petru îi îndeamnă pe episcopi si pe preoti să ducă mai departe munca de păstorire în acelasi fel în care Hristos l-a povătuit pe el însusi. Este evident că Petru este 'împreună-preot', nu un 'papă':

          "Păstoriti turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câstig rusinos, ci din tragere de inimă, nu ca si cum ati fi stăpânii celor care v-au căzut la sorti, ci voi făcându-vă pilde turmei. (1 Petru 5:2-3)

          Dacă păstorii turmei, cărora le scrie Petru, nu ar avea nici o putere, îndemnurile sale nu ar avea nici un sens. Abuzurile potentiale pe care Petru îi povătuieste să le evite - câstigul necinstit sau 'asuprirea' multimii în loc de păstorirea prin propriul exemplu - sunt posibile doar atunci când păstorii au autoritate. Petru a avut, desigur, autoritate să poruncească.  A stiut că si ceilalti prezbiteri (episcopi si preoti) aveau autoritate reală pe care se cuvenea să o păzească si să nu abuzeze de ea. Dar însăsi povata pe care Petru a dat-o păstorilor - aceea de a nu asupri pe ceilalti credinciosi - este, ironic, păcatul papalitătii 'infailibile', politizate, al cărei temei istoric se află în chiar autoritatea lui Petru.[vi]

          Este interesant că una dintre cele mai vehemente denuntări ale abuzului de putere de către episcopul de la Roma vine chiar din partea unuia din cei mai venerati 'papi'. Sf. Grigore cel mare scrie:

          "…prelatii acestui Scaun episcopal pe care prin voia Domnului îl slujesc, au avut onoarea de a fi numiti universali de către venerabilul Sinod de la Calcedon. Si totusi nici unul nu si-a dorit să fie numit cu acest titlu, nici să pună stăpânire pe acest nume neinspirat, ca nu cumva, datorită functiei sale pontificale să nu ia asupra sa întreaga glorie, negând-o astfel pe a celorlalti confrati ai săi…"[vii]