Amăgirea
Atât Protestantii care se
consideră 'conservatori', cât si cei 'traditionali' sau ‘evanghelici' se amăgesc
la fel. Si unii si altii au redus credinta
la o simplă experientă individuală. Au mers atât de departe încât au redus
conceptia despre Biserică la dimensiunea unei interpretări subiective. Astfel
că se întâmplă adesea să-i auzi pe Protestanti spunând lucruri de felul: "La
urma urmei nu este oare biserica tot trupul lui Hristos, alcătuit din toti cei
care îsi spun crestini?" Sau:
"Biserica trăieste în inima mea. Nu este un loc sau un lucru anume, este
credinta pe care o am în mine. Îmi port biserica în mine." Sau: "Continuitatea
apostolică este doar o continuitate spirituală". Scrierile Părintilor
Bisericii istorice denuntă toate pietismele subiective de acest fel cu un "Nu!"
hotărât.[i]
Dacă admitem adevărul crestinismului, atunci
el există independent de sentimentele
noastre despre el. El este bine înrădăcinat în istorie, nu doar în niste
idei teologice sau sentimente subiective. La fel, dacă există o Biserică
istorică, ea există nu doar în inimile noastre, ci în fapt, în istorie, în timp
si loc, asa cum Hristos a existat atunci când a mers pe apă. Din
aceasta perspectivă menirea Bisericii pe pământ este aceea de a fi
comunitatea oamenilor purtători de Hristos din lume, nu un sentiment subiectiv,
orientat spre interior.
Să presupunem că Iisus ar fi dat oricui se
consideră credincios autoritatea să lege sau să dezlege în ceruri ceea ce
este legat sau dezlegat pe pământ. Să presupunem că fiecare
credincios s-ar proclama el însusi o 'biserică'. În acest caz credinciosii adusi în fata
Bisericii spre judecată sau pentru a rezolva disputele teologice sau doctrinale
în care s-au angajat, ar putea pe bună dreptate să considere întregul proces
fără nici un rost, spunând doar: "Nu
sunt de acord cu hotărârea voastră, eu am dreptate iar voi gresiti. Eu pot să
leg voia mea în ceruri ca si pe pământ. Iisus mi-a promis personal că orice
voi hotărî în prezenta a doi sau trei amici care gândesc la fel ca mine, va
fi sprijinit de Dumnezeu. Cine v-a ales pe voi? Trăim într-o democratie! Eu
hotărăsc dacă am dreptate sau nu. Dumnezeu mă va sprijini iar pe voi vă va
judeca. Versetul cutare si cutare din Biblie spune că..."
Si aceasta este ceea ce, într-un fel sau
altul, chiar au făcut Protestantii de la Reformă încoace. Si este totodată
si genul de argument inventat de Romano-Catolicii protestantizati si
democratizati si chiar de câtiva secularizati "Ortodocsi" care doresc
să 'democratizeze’ sau să 'modernizeze' Biserica istorică sau să o facă
mai 'relevantă', mai 'deschisă' sau mai 'corectă din punct de vedere
politic'. Avem deja douăzeci si trei de mii de denominatii Protestante care ne
arată limpede unde duce această formă de pietism fals moralizatoare, această
mentalitate individualistă, farisee, secularizată si pe deplin arogantă.
Iată
ce scrie Profesorul Steve Bruce despre Protestantismul liberal:
"Protestantismul
liberal poate fi destul de usor identificat. Este tendinta de a considera gândirea
umană drept reper esential si îsi formează teologia pornind de la agenda
lumii seculare. Astfel, el se manifestă ca un continuu impuls de a moderniza
credinta, de a îmbina gândirea si practicile lumii seculare cu acelea ale
Bisericii…În multe privinte Protestantismul liberal a fost o încercare de a
crea o versiune intelectual suportabilă a crestinismului, ca reactie la dezbinările
masive [reformat-Protestante] din trupul celor care pretindeau că slujesc
aceluiasi Dumnezeu." [ii]
Asa cum observă Profesorul Bruce, diferentele dintre Protestantii
'conservatori' si cei 'liberali' sunt minime si de suprafată. Si unii si altii
resping autoritatea Bisericii istorice si apostolice stabilită de Hristos. Fără
călăuzirea Sfintei Traditii, amândouă taberele au rămas cu un fel de lectură
personală, subiectivă si într-o manieră deconstructivistă a Scripturii pe care îsi bazează rivale pretentii teologice si
morale. "Si unii si altii erau
deplin încredintati de adevărul lui Dumnezeu [ce era] mai bogat si mai deplin
ca niciodată…"[iii]
Cu alte cuvinte, atât Protestantii 'liberali' cât si cei
'conservatori' îsi fac un titlu de glorie din a se fi situat dincolo
de ceea ce ei numesc încorsetările inutile ale Sfintei Traditii si ale autoritătii
apostolice, într-o lume utopică a interpretărilor individualiste din Biblie, a schimbărilor sociale, a prosperitătii vremurilor de azi
si a libertătii personale, bazate pe idea de 'Sola Scriptura'.[iv]
De altfel tot în numele Scripturii
Anabaptistii au devenit anarhisti în vreme ce căutau Cuvântul si primeau
'mesaje' direct de la Dumnezeu care le-ar fi spus să ardă bunurile personale
în numele unui crestinism nou, îmbunătătit si egalitar. Tot Scriptura i-a convins pe Quakeri să abandoneze Botezul, Împărtăsania
si ceremoniile sacramentale de nuntă în favoarea unor cununii mai 'la-ndemână',
desacralizate de tipul 'fă-o si singur'. Tot în Biblie
găsesc versete cu care zăpăcesc multimea si 'evanghelistii' rapace de azi,
cerându-le oamenilor bani prin televizor. În Biblie
si-a găsit David Koresh argumente să-i convingă pe discipolii săi ca să-l
urmeze, chiar să se sinucidă aruncându-se în flăcări, în Waco, pe 19
aprilie 1993. Biblia este si unealta
principală cu care mormonii îi momesc pe crestinii ignoranti - fie ei
Protestanti, Romano-Catolici sau Ortodocsi - să-si abandoneze crestinismul si să
li se alăture în cultul lor de secol XIX. În fine, liderii 'liberali',
secularizati ai Consiliului Mondial al Bisericilor care au pactizat cu
persecutorii comunisti ai crestinilor, adesea citează si ei din Biblie pentru a-si justifica coercitivele si utopicele cruciade
politice.
[i]
“Să nu ajungeti la schismă. Ci
mai degrabă căutati să-i împăcati pe cei care se răzvrătesc…Păstrati
ceea ce ati primit, fără să mai adăugati nimic, dar nici să nesocotiti
ceva din mostenirea voastră.” (Didahii, A.D. 140, trad. W. A. Jurgens (Collegeville, 1970), p. 2.
[ii]
Steve Bruce, Casa destrămată, pp. 102-118.
[iii]
Ibid. p. 103
[iv]
Din această perspectivă contributia Protestantilor din secolul XX în
lumea Dreptei politice sau teologice, precum aceea a lui Carl Henry,
J.F.Packer si a altora, este la fel de anistorică precum teologia Stângii
protestante. Desi se vor ‘conservatori’ în ceea ce priveste critica
socială, autorii cu pricina ajung în cele din urmă să spună ceva de
genul ‘Eu cred că…’, ‘Biblia
spune că…’, dar niciodată nu vor spune ‘Aceasta
este ceea ce Biserica a învătat dintotdeauna.’ Când Protestantii
fac referiri la istoria Bisericii sau citează din Sfintii Părinti, nu stârnesc
decât nedumeriri, de vreme ce afirmă că principiul ‘Sola
Scriptura’ este suficient.