Amăgirea

 

          Atât Protestantii care se consideră 'conservatori', cât si cei 'traditionali' sau ‘evanghelici' se amăgesc la fel. Si unii si altii au redus  credinta la o simplă experientă individuală. Au mers atât de departe încât au redus conceptia despre Biserică la dimensiunea unei interpretări subiective. Astfel că se întâmplă adesea să-i auzi pe Protestanti spunând lucruri de felul: "La urma urmei nu este oare biserica tot trupul lui Hristos, alcătuit din toti cei care îsi spun crestini?" Sau: "Biserica trăieste în inima mea. Nu este un loc sau un lucru anume, este credinta pe care o am în mine. Îmi port biserica în mine." Sau: "Continuitatea apostolică este doar o continuitate spirituală". Scrierile Părintilor Bisericii istorice denuntă toate pietismele subiective de acest fel cu un "Nu!" hotărât.[i]

          Dacă admitem adevărul crestinismului, atunci el există independent de sentimentele noastre despre el. El este bine înrădăcinat în istorie, nu doar în niste idei teologice sau sentimente subiective. La fel, dacă există o Biserică istorică, ea există nu doar în inimile noastre, ci în fapt, în istorie, în timp si loc, asa cum Hristos a existat atunci când a mers pe apă. Din aceasta perspectivă menirea Bisericii pe pământ este aceea de a fi comunitatea oamenilor purtători de Hristos din lume, nu un sentiment subiectiv, orientat spre interior.

          Să presupunem că Iisus ar fi dat oricui se consideră credincios autoritatea să lege sau să dezlege în ceruri ceea ce  este legat sau dezlegat pe pământ. Să presupunem că fiecare credincios s-ar proclama el însusi o 'biserică'. În acest caz credinciosii adusi în fata Bisericii spre judecată sau pentru a rezolva disputele teologice sau doctrinale în care s-au angajat, ar putea pe bună dreptate să considere întregul proces fără nici un rost, spunând doar: "Nu sunt de acord cu hotărârea voastră, eu am dreptate iar voi gresiti. Eu pot să leg voia mea în ceruri ca si pe pământ. Iisus mi-a promis personal că orice voi hotărî în prezenta a doi sau trei amici care gândesc la fel ca mine, va fi sprijinit de Dumnezeu. Cine v-a ales pe voi? Trăim într-o democratie! Eu hotărăsc dacă am dreptate sau nu. Dumnezeu mă va sprijini iar pe voi vă va judeca. Versetul cutare si cutare din Biblie spune că..."

          Si aceasta este ceea ce, într-un fel sau altul, chiar au făcut Protestantii de la Reformă încoace. Si este totodată si genul de argument inventat de Romano-Catolicii protestantizati si democratizati si chiar de câtiva secularizati "Ortodocsi" care doresc să 'democratizeze’ sau să 'modernizeze' Biserica istorică sau să o facă mai 'relevantă', mai 'deschisă' sau mai 'corectă din punct de vedere politic'. Avem deja douăzeci si trei de mii de denominatii Protestante care ne arată limpede unde duce această formă de pietism fals moralizatoare, această mentalitate individualistă, farisee, secularizată si pe deplin arogantă.

Iată ce scrie Profesorul Steve Bruce despre Protestantismul liberal:

"Protestantismul liberal poate fi destul de usor identificat. Este tendinta de a considera gândirea umană drept reper esential si îsi formează teologia pornind de la agenda lumii seculare. Astfel, el se manifestă ca un continuu impuls de a moderniza credinta, de a îmbina gândirea si practicile lumii seculare cu acelea ale Bisericii…În multe privinte Protestantismul liberal a fost o încercare de a crea o versiune intelectual suportabilă a crestinismului, ca reactie la dezbinările masive [reformat-Protestante] din trupul celor care pretindeau că slujesc aceluiasi Dumnezeu." [ii]

          Asa cum observă Profesorul Bruce, diferentele dintre Protestantii 'conservatori' si cei 'liberali' sunt minime si de suprafată. Si unii si altii resping autoritatea Bisericii istorice si apostolice stabilită de Hristos. Fără călăuzirea Sfintei Traditii, amândouă taberele au rămas cu un fel de lectură personală, subiectivă si într-o manieră deconstructivistă a Scripturii pe care îsi bazează rivale pretentii teologice si morale. "Si unii si altii erau deplin încredintati de adevărul lui Dumnezeu [ce era] mai bogat si mai deplin ca niciodată…"[iii]

           Cu alte cuvinte, atât Protestantii 'liberali' cât si cei 'conservatori' îsi fac un titlu de glorie din a se fi situat dincolo de ceea ce ei numesc încorsetările inutile ale Sfintei Traditii si ale autoritătii apostolice, într-o lume utopică a interpretărilor individualiste din Biblie, a schimbărilor sociale, a prosperitătii vremurilor de azi si a libertătii personale, bazate pe idea de 'Sola Scriptura'.[iv]

          De altfel tot în numele Scripturii Anabaptistii au devenit anarhisti în vreme ce căutau Cuvântul si primeau 'mesaje' direct de la Dumnezeu care le-ar fi spus să ardă bunurile personale în numele unui crestinism nou, îmbunătătit si egalitar. Tot Scriptura i-a convins pe Quakeri să abandoneze Botezul, Împărtăsania si ceremoniile sacramentale de nuntă în favoarea unor cununii mai 'la-ndemână', desacralizate de tipul 'fă-o si singur'. Tot în Biblie găsesc versete cu care zăpăcesc multimea si 'evanghelistii' rapace de azi, cerându-le oamenilor bani prin televizor. În Biblie si-a găsit David Koresh argumente să-i convingă pe discipolii săi ca să-l urmeze, chiar să se sinucidă aruncându-se în flăcări, în Waco, pe 19 aprilie 1993. Biblia este si unealta principală cu care mormonii îi momesc pe crestinii ignoranti - fie ei Protestanti, Romano-Catolici sau Ortodocsi - să-si abandoneze crestinismul si să li se alăture în cultul lor de secol XIX. În fine, liderii 'liberali', secularizati ai Consiliului Mondial al Bisericilor care au pactizat cu persecutorii comunisti ai crestinilor, adesea citează si ei din Biblie pentru a-si justifica coercitivele si utopicele cruciade politice.


Continuare
Cuprins

[i] “Să nu ajungeti la schismă. Ci mai degrabă căutati să-i împăcati pe cei care se răzvrătesc…Păstrati ceea ce ati primit, fără să mai adăugati nimic, dar nici să nesocotiti ceva din mostenirea voastră.” (Didahii, A.D. 140, trad. W. A. Jurgens (Collegeville, 1970), p. 2.

[ii] Steve Bruce, Casa destrămată, pp. 102-118.

[iii] Ibid. p. 103

[iv] Din această perspectivă contributia Protestantilor din secolul XX în lumea Dreptei politice sau teologice, precum aceea a lui Carl Henry, J.F.Packer si a altora, este la fel de anistorică precum teologia Stângii protestante. Desi se vor ‘conservatori’ în ceea ce priveste critica socială, autorii cu pricina ajung în cele din urmă să spună ceva de genul ‘Eu cred că…’, ‘Biblia spune că…’, dar niciodată nu vor spune ‘Aceasta este ceea ce Biserica a învătat dintotdeauna.’ Când Protestantii fac referiri la istoria Bisericii sau citează din Sfintii Părinti, nu stârnesc decât nedumeriri, de vreme ce afirmă că principiul ‘Sola Scriptura’ este suficient.