Noua sperantă

          Îmi pare că la rădăcina răului în cultura noastră stă faptul că am căutat unde nu trebuie mântuirea.[1] Lumea seculară a căutat mântuirea, din păcate, în activitătile de ordin politic, de parcă programele guvernamentale pot eradica răul. Protestantul american, de asemenea, caută o solutie magică, instantanee pentru păcat. Însă potrivit Sfintei Traditii, doar a spune că 'esti născut din nou' nu ajută la nimic. 'Nasterea din nou' capătă sens atunci când implică pocăinta necesară, lupta ascetică, greutătile care apar pe drum, slujirea sacramentală si folosirea liberului nostru arbitru pentru a alege calea Domnului, din nou si din nou, asa cum ne îndrumă Biserica istorică să aflăm singura cale pentru a ne 'îndumnezei' - cu alte cuvinte pentru a-L imita pe Hristos si prin imitare să devenim noi însine precum Dumnezeu. Asa cum si psalmistul exprimă nevoia de mântuire:

          "sătura-mă-voi când se va arăta slava ta" (Psalmul 16.15).

          Mărturia Bisericii istorice contrazice atât idolatriile seculare cât si amăgirile Protestante cu solutii simpliste la problemele noastre morale. În schimb aduce speranta unei călătorii spirituale spre a deveni ca Dumnezeu, spre arătarea slavei Sale.

          În anul 270 Sf. Vasile cel Mare scria:

          "As spune că mai degrabă exercitiul pioseniei este ca o scară, acea scară pe care a văzut-o cândva binecuvântatul Iacob si care avea un capăt pe pământ si celălalt în sus, atingând Cerul însusi. Este necesar ca cei introdusi în viata virtuoasă să-si aseze picioarele pe primele trepte si de acolo să urce spre următoarele, până când în cele din urmă vor fi ajuns, treptat, la înăltimi pe potriva naturii umane."[2]

          Asa cum învată Sf. Vasile cel Mare, mântuirea nu este nici o experientă instantanee, nici una datorată norocului sau alegerii. Este mai degrabă la fel ca restul lucrurilor: un proces, o luptă, o ascensiune a scării duhovnicesti.

          Cum suntem noi mântuiti? Cum putem să avem parte cândva de slava lui Dumnezeu? Câtiva Protestanti vor da un răspuns simplistic si incomplet la această întrebare: "Crezând că Hristos a murit pe cruce pentru noi." Potrivit Sfintei Traditii, acest răspuns este - în cel mai bun caz - incomplet. Un răspuns la întrebarea 'cum ne mântuim?', dat în lumina Sfintei Traditii, este pe cât de simplu pe atât de dificil: luptând să devenim ca si Hristos. Autorul si preotul Ortodox Anthony Coniaris scrie:

          "Mântuirea nu este statică, ci dinamică; nu este o stare completă, la care s-a ajuns…ci o deplasare constantă…înspre a deveni ca si Hristos, înspre a primi deplinătatea vietii în Dumnezeu…nu poate fi atinsă deplin în această viată."[3]

          Potrivit Sf. Vasile cel Mare, pentru a deveni ca si Hristos trebuie să I ne supunem si să-L imităm.

          "Scopul lui Dumnezeu si al Mântuitorului nostru în ce priveste omenirea este întoarcerea noastră din starea de cădere spre starea de prietenie cu Dumnezeu, o revenire din starea de alienare pricinuită de neascultare. Acesta este sensul petrecerii lui Hristos în trup, al modelului actiunilor sale din Evanghelie, al patimilor, al crucii, al îngropăciunii, al învierii. Acel om care este mântuit prin imitarea lui Hritos poate primi acea adoptie ca Fiu."[4]

          Fie că o numim experientă a nasterii din nou, predestinare, iluminare lăuntrică sau un alt tertip ori explicatie, nici o astfel de  formulă magică nu ne aduce automat mântuirea dacă nu Îl urmăm practic pe Hristos. Într-adevăr, Biserica învată că poti fi convins că esti printre cei alesi, dar asta nu-ti asigură mântuirea. Asa cum Sf. Marc Ascetul scria în secolul al V-lea:

          "Oricine este botezat în traditia ortodoxă a primit în mod tainic deplinătatea harului, dar el devine constient de acest har numai în măsura în care respectă poruncile."[5]

          Sfânta Traditie învată că nu suntem mântuiti doar printr-o simplă declaratie sau formulă, si cu atât mai putin dacă acceptăm declaratii si dogme teologice, oricât de corecte sau biblice ar fi. Nici faptele însă nu ne mântuie. Vom fi mântuiti atunci când am devenit ca si Hristos. Suntem mântuiti treptat pe măsură ce suntem îndumnezeiti, lucrând învătăturile lui Hristos si poruncile Sale. Datorită credintei noastre în El sau dorintei de a deveni precum Dumnezeu nu suntem mântuiti dintr-o dată ci cu încetul transformati în făpturile care am fost meniti să fim. Abia atunci putem să ne întoarcem la starea de prietenie cu Dumnezeu.

          Sf.Pavel scrie:

          "Prin urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi." (2 Corinteni 5:17)

          Acest pasaj a fost înteles de Biserică atât ca un pasaj prescriptiv, cât si unul descriptiv. Nu este numai o definitie a crestinului, ci si o descriere a felului în care devii crestin. Omul este mântuit atunci când devine făptură nouă. Iar aceasta nu este un eveniment magic petrecut o dată pentru totdeauna si nici un fapt irevocabil de a fi 'mântuit' sau 'predestinat' ci mai degrabă un proces - o luptă de o viată, uneori atât de grea încât a fost descrisă ca o purtare a crucii (Matei 16:24-25).

          Arhiepiscopul Ortodox Pavel al Finlandei prezintă astfel această continuă călătorie spre tinta finală a mântuirii:

          "Mântuirea noastră începe când primim iertarea pentru păcate prin Sfântul Botez si de multe ori după aceea prin Spovedanie, prin taina pocăintei sau botezul lacrimilor. Aceasta este urmată de eforturi noi, înnoite prin Duhul Sfânt, pentru a trăi în Hristos ca membru al Trupului Său Sfânt, Biserica. Tinta acestei vieti este de a încerca să fim curati la inimă, si astfel să putem să-L 'vedem pe Dumnezeu' (Matei 5:8) în Duhul Sfânt."[6]

          Potrivit învătăturii Bisericii, Iisus Hristos S-a întrupat pentru că oamenii au ales să se depărteze de Dumnezeu. Iar moartea a fost rezultatul alegerii lor. În dragostea Lui, Dumnezeu a dorit să ne restaureze întru El, să călcăm cu moartea pe moarte prin învierea lui Hristos. În lucrarea sa de secol IV Despre Întrupare, Sf. Atanasie învată că alegând păcatul noi alegem moartea, nu viata. Astfel noi nu mai suntem în stare, prin noi însine, să găsim calea înapoi spre dragostea Creatorului, a Autorului Vietii. Sf. Atanasie scria:

          "Cuvântul lui Dumnezeu a venit în Persoană pentru că El singur, Chipul Tatălui, a putut să restaureze omul făcut după Chip."[7]

          În loc să ne trimită o simplă carte sau un set de reguli teologice pe care să le urmăm, Hristos , 'Iubitorul de Oameni' a venit la noi în persoană pentru a trăi printre noi, astfel ca noi să putem avea un exemplu viu pe care să-l imităm. Hristos ne-a învătat că putem să-L urmăm la Tatăl si să devenim o făptură nouă despre care Psalmistul si Sf. Pavel scriu. De aceea Biserica istorică si-a dedicat cea mai mare parte a celor două mii de ani slăvindu-L pe Dumnezeu pentru Întruparea lui Hristos. Asa cum Sf. Vasile cel Mare scria în rugăciunea sa:

"Tie îti multumim pentru că nu ne-ai pierdut în păcatele noastre, ci, din dragostea ta pentru oameni, ne-ai înăltat ca atunci când zăcem în disperare să putem a ne închina slavei Tale".

Sf. Marc Ascetul scria despre Întrupare:

          "Amintiti-vă cine este El, ce a devenit El pentru noi. Reflectati mai întâi la sublima lumină a dumnezeirii Sale…slăvit în ceruri de toate făpturile spirituale: îngeri, arhangheli, tronuri, stăpâniri,…heruvimi si serafimi…Apoi gânditi-vă la ce adâncimi de smerenie omenească S-a coborât…devenind în toate ca noi cei care locuiam în întuneric si în umbra mortii…Fiind bogat, El a devenit sărac pentru noi, astfel ca, prin sărăcia Lui, să putem să devenim bogati. În marea Lui iubire pentru om El a devenit ca noi, astfel ca prin fiecare virtute noi să putem deveni ca el."[8]

          Înainte de a începe să răspundem la întrebarea 'Cum ne mântuim?' se cuvine să întelegem pentru ce a venit Hristos pe pământ. A venit El numai ca să moară pentru noi, să satisfacă mânia unui 'Dumnezeu' juridic, aprig? Sau a venit la noi pentru a avea pe cineva care să ne arate cum să redevenim după chipul si asemănarea Dumnezeului Celui viu?

          Păcatul, potrivit întelegerii Părintilor, este alegerea de a nu fi ca Dumnezeu. Faptele rele sunt toate acele alegeri si actiuni care sunt potrivnice firii bunului Dumnezeu. Biserica învată că Satana nu poate clădi nimic, el poate doar distruge. Una din tragicele consecinte ale păcatului nostru, sau, cu alte cuvinte, ale alegerii noastre de a nu fi ca Dumnezeu, este realitatea mortii fizice. Modelul nostru, Iisus Hristos, a ales să moară si să fie înviat din nou din morti, astfel ca noi să-L putem urma prin chiar adâncurile mortii spre o noua viată, 'astfel ca prin fiecare virtute să devenim asemenea Lui.' Astfel, El s-a folosit de moarte pentru a o distruge! Ne-a izbăvit de moarte nu printr-un act de magie, ci prin însusi exemplul Său.

          "Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătura (învierii) celor adormiti. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Căci, precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătura, apoi cei ai lui Hristos la venirea Lui." (1 Corinteni 15.20-23)

          Potrivit Bisericii, Hristos nu doar ne-a spus cum să fim împăcati cu Dumnezeu, ne-a si arătat. Urmând exemplul Său putem si noi imita si chiar adăuga la firea iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel că Iisus, învată Biserica, a venit la noi pe pământ, pentru ca noi să devenim ca si El, chiar să devenim nemuritori. Sf. Atanasie învată:

          "Mântuitorul nostru al tuturor, Cuvântul lui Dumnezeu, în marea Sa iubire, S-a întrupat si a trăit ca Om printre oameni, împărtind cu ei toate simturile. El Însusi a devenit obiect pentru simturi, astfel că acei  care Îl caută pe Dumnezeu în cele văzute pot să-L deprindă pe Tatăl prin lucrările pe care El, Cuvântul lui Dumnezeu, le-a făcut în trup."[9]

          Potrivit Sfintei Traditii, Iisus a învătat că mântuirea este o călătorie spre Dumnezeu, nu o solutie de moment pentru problemele noastre. Iisus a descris procesul mântuirii ca fiind o trecere printr-o poartă strâmtă, atât de strâmtă încât El a asemănat-o cu poarta nasterii, cu nasterea din nou.

          "Intrati prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt cei care o află." (Matei, 7.13-14)

          Potrivit Bisericii, Iisus ne-a dat învătătura, viata si Biserica Lui pentru ca noi să putem fi ca El si să putem merge pe dificila, sacramentala, îngusta cale - calea - ce duce la Dumnezeu si ne îndepărtează de moarte. Despre această nădejde scria Sf. Ioan Gura de Aur:

          "Ai păcătuit? Du-te la Biserica si sterge-ti păcatul. Asa cum ori de câte ori se întâmplă să cazi, iarăsi te ridici, de câte ori păcătuiesti căieste-te de păcate. Nu dispera. Chiar dacă păcătuiesti a doua oară, căieste-te a doua oară. Nu-ti pierde nădejdea în lucrurile bune ce sunt pregătite pentru tine…Căci Biserica este sălasul tămăduirii, nu un tribunal; nu un loc unde se pedepsesc păcătosii, ci un loc unde iertarea de păcate este dată omului."[10]

          Iisus a învătat că nici credinta, nici spiritualitatea, nici chiar faptele bune nu sunt îndeajuns. El a spus că noi trebuie să-L urmăm până la sacrificiu, nu doar că credem în El, ci să-L imităm, să devenim ca si El, căci altfel devenim indiferenti si ne pierdem nădejdea.

          "Căci vă zic vouă: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor si fariseilor, nu veti intra în împărătia cerurilor…" (Matei 15:20) "Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârsit este." (Matei 5:48)

          Asa cum scria cărturarul Ortodox Pr. Thomas Hopko,

"Din perspectiva ortodoxă faptele nu sunt un scop în sine, ci mai degrabă un instrument mântuitor în transformarea naturii corupte a omului în 'făptura cea nouă' (2 Corinteni 5:17). Asadar,  poruncile evanghelice ale lui Hristos nu sunt lege, ci har si milostivire. Sunt doctorii date spre folosul nostru, fără de care nu ne putem însănătosi."[11]

La fel ca discipolii, care cu totii au făcut sacrificii materiale să-L urmeze pe Iisus, noi se cuvine să făptuim potrivit credintei noastre în chip practic, măsurabil astfel ca, împreună cu Psalmistul, vom putea zice; "pentru cuvintele buzelor tale eu am păzit căi aspre" (Psalmul 16:4). Făptuind pe măsura credintei noastre, Hristos ne va apropia de Dumnezeu, făcând din noi făpturile pe care le-a voit, si, treptat-treptat, schimbându-ne în omul nou care va afla că dragostea lui Dumnezeu este o binecuvântare, nu o pedeapsă.

Faptele bune, învată Biserica, ne ajută în mântuirea noastră, nu pentru că ele însele ne-ar mântui, ci pentru ca în făptuirea lor suntem pregătiti, prin deprinderi virtuoase, să ne bucurăm de rai. Pentru a deveni ca si Hristos trebuie să dobândim auto-disciplinarea si bunele deprinderi. Virtutea, învată Biserica, nu este atât propovăduită, cât practicată. Biserica învată că pentru a deveni ca si Hristos trebuie să făptuim ca si El - chiar dacă ne 'simtim' sau nu ca El tot timpul.