Raiul si iadul

          Pr. Anthony M. Coniaris scria despre învătăturile Bisericii cu privire la natura iadului:

          "Noi suntem cei care ne creăm singuri iadul atunci când ne folosim de darul liberului arbitru, pe care Dumnezeu ni l-a dat, spunându-I 'Nu'. A-L exclude pe Dumnezeu din vietile noastre înseamnă a fi în iad. Dumnezeu nu ne-a creat pentru iad. Ne-a creat pentru Împărătia Cerurilor. Noi suntem cei care ne creăm iadul prin trufasa noastră răzvrătire si prin neascultare. Pentru că a fost creat liber, omul nu poate fi fortat să se unească cu Dumnezeu. Îi este însă îngăduit privilegiul de a se confrunta cu vesnicele urmări fie ale 'Da'-ului său, fie ale 'Nu'-ului său adresate lui Dumnezeu."[1]

          Potrivit învătăturii Bisericii, cei care deliberat se depărtează de Dumnezeu vor descoperi că ultima revelatie a dragostei lui Dumnezeu nu este cerească, ci diabolică, chiar dacă spun că 'cred în Iisus' (Matei 7:21-23)

          Biserica învată că ceea ce suntem (suma a ceea ce ne-am făcut să fim) contează, nu ceea ce spunem că credem, si cu atât mai putin ceea ce spunem că simtim. Aceasta ne-a învătat Hristos când a spus: "Nu tot cel ce îmi va spune 'Doamne, Doamne' va intra în Împărătia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri…" (Matei 7.22). Potrivit lui Iisus putem sti precis care este voia Tatălui: "Asa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele bune si să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri." (Matei 5.16)

          Biserica istorică învată că dragostea lui Dumnezeu este constantă. În anul 380 Sf.Grigore de Nisa scria: "Cel care doreste ca toti oamenii să fie mântuiti si să ajungă la cunoasterea adevărului arată astfel calea cea mai desăvârsită si binecuvântată către mântuire, calea dragostei."[2]  Biserica Ortodoxă nu învată că Dumnezeu caută să se răzbune pe păcătosi. Dumnezeu nu este asemenea unui judecător pământean care doreste să pedepsească pe cei răi; si cu atât mai putin ne învată că Dumnezeu este un fel de zeitate răzbunătoare din mitologia greacă, o oroare augustiniano-calvină care-i predestinează pe unii spre pierzanie. Asa cum scria Sf. Ioan Gura de Aur:

"Să aflăm deci curaj în dragostea Sa pentru oameni si să ne învrednicim să arătăm pocăinta [care înseamnă schimbarea inimii urmată de schimbarea purtării noastre] înainte să vină acea zi în care nu ne mai putem căi."[3]

          Sfânta Traditie a Bisericii învată că Dumnezeu este iubire.

"Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-acestia mici." (Matei 18.14).

Si totusi, potrivit Sfintei Traditii, Dumnezeu pedepseste într-adevăr păcatul, dar nu din răzbunare. Mai curând judecata Sa este manifestarea dragostei sale înspăimântătoare, pure, pe care o arată fată de fiecare în mod egal, credincios sau necredincios, la fel cum soarele străluceste atât pentru cel drept cât si pentru cel nedrept. Potrivit lui Eusebiu:

"Pe cel flămând l-a îndestulat de bunătăti iar bratele celui trufas le-a frânt. Nu doar fată de credinciosi, ci si fată de cei necredinciosi a dovedit că cele din vechime sunt adevărate."[4]

          Motivul pentru care dragostea Lui este resimtită ca judecată de cei care-L resping este că unii s-au depărtat atât de mult de El încât au început să dispretuiască orice manifestare a existentei sale. Propriile lor alegeri si purtări i-au îndepărtat de Chipul lui Dumnezeu care au fost chemati să fie. Acestia au ales autonomia individuală în locul ascultării. Uneori oamenii se îndepărtează într-atât de Dumnezeu încât ura lor fată de dragostea Lui devine palpabilă. Asa cum scria si Arhiepiscopul Ortodox al Finlandei: "Rolul jucat de liberul arbitru în mântuire a fost arătat pe Calvar în destinele diferite ale celor doi răufăcători care au fost răstigniti cu Hristos."[5]

          Nu este greu să ne imaginăm că cel care îsi bate joc de viata, moartea si învierea lui Hristos va găsi că dragostea lui Dumnezeu este infernală în viata de apoi. Aceasta este consecinta firească a respingerii voluntare a dragostei lui Dumnezeu în persoana lui Hristos în această viată. Vechile obiceiuri dispar cu greu.

          Sf, Marc Ascetul scria:

           "Cel care nu-si potriveste voia cu voia lui Dumnezeu este robul vechilor sale năravuri."[6]

          Parabola fiului risipitor (Luca 15:11-32) ilustrează cât se poate de bine ce scria Sf. Marc Ascetul. În povestirea lui Iisus aflăm că tatăl îl iubea la fel atât pe fiul său risipitor cât si pe fiul credincios. Dar datorită resentimentelor acestuia din urmă fată de fratele său, dragostea lui Dumnezeu a fost înteleasă diferit de către cei doi fii. Cu cât îsi iubea tatăl mai mult fiul risipitor, cu atât mai mult fratele său îl ura, se simtea 'prins' între tată si fiu. Astfel că dragostea tatălui a avut efecte diferite asupra celor doi fii ai săi. Pentru unul, dragostea tatălui era cerească, pentru cel de-al doilea era diabolică. Tatăl însă îi iubea pe amândoi si a fost gata să fie generos cu amândoi. Cu sigurantă că nu a 'predestinat' pe unul pentru iad si pe altul pentru rai. În functie de atitudinea fiilor fată de tată si totodată  a unuia fată de celălalt, fiecare fiu si-a aflat propria judecată sau binecuvântare la praznicul tatălui, la care amândoi erau bineveniti.

          În ceea ce priveste judecata noastră, Sf. Marc Ascetul scria:

          "La fel cum un gând transpare prin vorbe si fapte, răsplata viitoare o vom afla din imboldurile inimii. Astfel că o inimă milostivă va afla milă, iar o inimă neîndurătoare va afla contrariul."[7]

          Cuvintele Sf. Marcu nu se vor o amenintare, ci mai degrabă o observare a felului cum functionează legea de iubire reciprocă a lui Dumnezeu. Acest adevăr îl găsim si în rugăciunea Domnului: "Si ne iartă nouă greselile noastre asa cum iertăm si noi gresitilor nostri." Inimii smerite, pocăite a fiului risipitor, dragostea tatălui îi aduce bucurie. Inimii ipocrite si lipsite de generozitate a celui de-al doilea frate, dragostea tatălui îi aduce tristete si îi agravează si mai mult vătămătorul resentiment tocmai pentru că fiul cel mare nu a iertat după cum îi fusese iertat.

          Biserica învată că mântuirea sau pierzania este alegerea liberului nostru arbitru. Aceasta apare si la Fer. Augustin: "Dumnezeu face să răsară soarele chiar si pentru astfel de oameni [păcătosi] oferindu-le cel mai plăcut dar de viată si sănătate la fel cum a făcut si înainte."[8]

Fer. Augustin scrie despre faptul că noi suntem responsabili când luptăm cu păcatul alegând să ne folosim de liberul nostru arbitru în călătoria noastră spre Hristos. "Fie ca păcatul să te aibe ca judecător, nu ca stăpân. Ridică-te si află răzbunare [judecată] împotriva-ti, si asează-ti vina înainte. Tu o asează înainte dacă nu vrei ca Dumnezeu să o aseze El în fata ta."[9]