Responsabilitatea individuală

          În lumea de azi se vorbeste despre dreptate si nedreptate aproape în exclusivitate în termeni politici, sociali, juridici sau economici. Se tinde să se minimalizeze responsabilitatea morală individuală în favoarea unei vini colective, un fel de 'păcat original' politic ce a generat  mentalitatea că omul este 'fără greseală'. Acest fel de a gândi îi eliberează pe oameni de actiunile lor individuale, adesea dând vina pe societate pentru fărădelegile lor.[i] De exemplu, a devenit deja un fapt de rutină să se scuze în presă crimele comise de unii tineri, pentru că societatea trebuie considerată 'responsabilă' fiindcă a generat conditii de sărăcie si rasism care, la rândul lor 'produc' criminali în rândul tinerilor.

          Bolile cu transmitere sexuală, precum SIDA, au fost prezentate de mass media ca si când purtarea morală sau imorală nu ar fi un factor important în răspândirea lor. Această fictiune lasă impresia că astfel de probleme sunt doar rezultatul unei 'politici sociale' ineficiente, poate al lipsei de 'educatie sexuală' sau insuficientei de fonduri pentru 'cercetare stiintifică', desi adesea ele sunt urmarea purtării iresponsabile, păcătoase pentru care fiecare individ trebuie să accepte responsabilitate individuală.

          Sfânta Traditie ne spune că Hristos a propovăduit responsabilitatea morală exclusiv în termeni personali, nu politici. În viziunea Sa, oamenii sunt responsabili de alegerile lor morale pentru care sunt răspunzători individual (Matei 12:35-37). Biserica învată că cei care doresc să-L urmeze pe Hristos sunt responsabili individual  să aleagă să facă binele altor oameni pentru că trebuie să-i iubească asa cum ne-a iubit si Hristos pe noi (Matei 5:7). Si nu este nimic sentimental în asta. Facerea de bine si milostivirea adesea ne angajează în pozitia ardentă si neplăcută de a rezista răului, de a dojeni păcatul si depravarea, de vreme ce noi încercăm să fim sarea si lumina lumii. Uneori pretul plătit pentru facerea de bine este persecutia.

          De bună seamă, dacă multi oameni fac binele, gata oricând să mustre fărădelegea, aceasta produce 'rezultate sociale'. Dar Biserica ne învată că a căuta schimbarea socială fără a-i convinge pe oameni să-si schimbe purtarea morală este în zadar. Istoria ne învată si ea aceeasi lectie. Pr. George Florovski scrie:

          "Reconvertirea lumii la crestinism este ceea ce trebuie să propovăduim în ziua de azi. Aceasta este singura cale de iesire din impasul creat de esecul crestinilor de a fi cu adevărat crestini. Desigur că doctrina crestină nu răspunde direct la nici o chestiune practică din domeniul politicii sau economiei. Si nici evanghelia lui Hristos. Si cu toate acestea impactul ei asupra istoriei omenesti a fost enorm. Recunoasterea demnitătii umane, milei si dreptătii îsi trag rădăcinile din Evanghelie."[ii]

          Strădaniile noastre de a 'reforma societatea' fără a pretinde o  responsabilitate morală individuală se află chiar la originea esecului socialismului din secolul XX si, în special, a neputintei guvernului nostru gigant de a produce o schimbare umană prin multele sale proiecte de taxare, inginerie socială si ajutor social.

          Zădărnicia încercărilor marilor guverne de a impune o 'moralitate' seculară asupra societătii avea să fie confirmată de esecul fiecărui stat utopic, socialist si comunist, inclusiv al statului nostru exagerat în ceea ce priveste ajutorul social, de a-si onora promisiunile sociale.[iii] Aceste esecuri au fost cel putin în parte pricinuite de secularizarea culturii politice moderne, ce avea să ducă la ceea ce istoricul Macaulay a numit 'cel mai înspăimântător spectacol, puterea unei civilizatii fără milă'. Încercarea de 'a face bine' fără religie a dus la băile de sânge provocate de super-puterile moderne.

          Istoricul Paul Johnson observă cum impulsurile anti-umane care au stat la baza încercărilor seculariste moderne de a crea utopii politice atee, au redus chestiunile de moralitate scop la simple probleme de inginerie socială, iar spiritualitatea si religia au fost lăsate la periferia culturii. Johnson scrie:

          "Vointa de putere a produs noi tipuri de mesia, [mai întâi în persoana dictatorilor din anii 1920 si 1930, apoi prin superstatele comuniste si socialiste din anii 1940 si 1990] dezinhibate de orice sanctiune religioasă si cu un apetit nestăpânit de a controla omenirea…cu o lume fără busolă rătăcită într-un univers relativist…aceasta avea să ducă la aparitia gangsterilor pe scena politică."[iv]

          Ceea ce ne-a învătat lectia sângeroasă a secolului XX este, mai presus de toate, că programele idealiste, sociale si politice, divortate însă de valori religioase transcendente ajung să constrângă.[v] Pe de altă parte, Sfânta Traditie ne învată clar: calea lui Hristos este în dezacord cu lumea noastră politizată, iar efectele păcatului nu pot fi corectate de ingineria socială, oricât de sofisticată ar fi ea (Matei 10:34-39).