Ca proaspăt convertit la Ortodoxie am găsit Spovedania rusinoasă si înspăimântătoare.
Si totusi, nimic în viata mea spirituală nu mi-a fost de un mai mare folos si
nu mi-a dat mai multă pace adevărat decât Spovedania regulată la părintele
meu spiritual. Ceea ce a început ca un fel de teroare este acum cea mai mare mângâiere
pentru mine, desi mă apropii în continuare cu frică si cutremur de
Spovedanie. Si chiar mai mult, încercând să dau socoteală preotului meu am
început să mă depărtez cu pasi reali, chiar dacă mici, si de anumite purtări
urâte ce păreau că nu se vor schimba nicicând. Faptul că am început să
devin responsabil, fără scuze, si că stiam că va trebui să dau socoteală
cuiva în fata căruia va trebui să-mi recunosc căderile morale, a început
treptat să mă ajute să mă schimb, pas cu pas. În însăsi viata mea aveam să
descopăr adevărul despre care Sf. Ambrozie si alti Părinti au scris: păcatul
nespovedit este păcat vesnic. Purtarea neschimbătoare este o pricina de
poticneală în deprinderea noastră cu purtările bune care ne ajută să-l
imităm pe Hristos.
Idea Spovedaniei este cu totul străină
oamenilor din ziua de azi. Epoca noastră este una care pretuieste la loc de
cinste părerea bună despre sine, împlinirea de sine, imaginea personală,
‘drepturile’ si mândria egocentrică intelectuală. Epoca noastră este una
care a dus la perfectie cultul satisfactiei personale, care a politizat
moralitatea si care ignoră orice notiune de responsabilitate morală în fata rânduielii
divine. Despre cultura noastră se poate spune destul de îndreptătit că a dus
la desăvârsire arta valorizării personale fără nici un rost.[i]
Însă vocea Bisericii istorice este clară când afirmă că cei care caută mântuirea
trebuie să se confrunte direct cu demonul mândriei păcătoase. Sf. Evgarie
scria:
“Dintre
toate gândurile rele nici unul nu este mai periculos ca egoista părere bună
de sine, căci îl găsim peste tot, si precum un trădător viclean din cetate,
deschide portile tuturor demonilor.”[ii]
Chiar dacă aceasta nu este ce ne învată religiile ‘Noii Ere’ ale
Protestantismului terapeutic, Americanismul jingoist, viziunea secularistă,
Romano-Catolicismul modernizat, feminismul sau psihologia, cu repetatele până
la delir chemări la ‘satisfactie personală’ si totusi smerenia a fost începutul
întelepciunii si al căintei pentru toti crestinii de la începuturile
Bisericii.
Nu există substitut pentru Spovedania în fata
unui preot în strădania noastră ascetică pentru mântuire, pentru a ne învinge
buna părere egoistă de sine, pentru a deveni asemenea Domnului, pentru a ne
schimba, pentru a ne elibera de patimi ca să ne putem în cele din urmă bucura
din plin de cele vesnice.
[i]
Această tendintă este, probabil, cea mai bine exemplificată de către
diversele sondaje din învătământ care arată că studentii americani se
află sub nivelul celor din tările dezvoltate în ceea ce priveste pregătirea
universitară, dar peste nivelul acestora în ceea ce priveste 'aprecierea
de sine'.
[ii]
Sf. Evgarie Pustnicul, 'Despre discernământ în Filocalia vol, 1, trad. G. E. H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos
Ware, p. 46.