Spovedania individuală

                Ca proaspăt convertit la Ortodoxie am găsit Spovedania rusinoasă si înspăimântătoare. Si totusi, nimic în viata mea spirituală nu mi-a fost de un mai mare folos si nu mi-a dat mai multă pace adevărat decât Spovedania regulată la părintele meu spiritual. Ceea ce a început ca un fel de teroare este acum cea mai mare mângâiere pentru mine, desi mă apropii în continuare cu frică si cutremur de Spovedanie. Si chiar mai mult, încercând să dau socoteală preotului meu am început să mă depărtez cu pasi reali, chiar dacă mici, si de anumite purtări urâte ce păreau că nu se vor schimba nicicând. Faptul că am început să devin responsabil, fără scuze, si că stiam că va trebui să dau socoteală cuiva în fata căruia va trebui să-mi recunosc căderile morale, a început treptat să mă ajute să mă schimb, pas cu pas. În însăsi viata mea aveam să descopăr adevărul despre care Sf. Ambrozie si alti Părinti au scris: păcatul nespovedit este păcat vesnic. Purtarea neschimbătoare este o pricina de poticneală în deprinderea noastră cu purtările bune care ne ajută să-l imităm pe Hristos.

          Idea Spovedaniei este cu totul străină oamenilor din ziua de azi. Epoca noastră este una care pretuieste la loc de cinste părerea bună despre sine, împlinirea de sine, imaginea personală, ‘drepturile’ si mândria egocentrică intelectuală. Epoca noastră este una care a dus la perfectie cultul satisfactiei personale, care a politizat moralitatea si care ignoră orice notiune de responsabilitate morală în fata rânduielii divine. Despre cultura noastră se poate spune destul de îndreptătit că a dus la desăvârsire arta valorizării personale fără nici un rost.[i] Însă vocea Bisericii istorice este clară când afirmă că cei care caută mântuirea trebuie să se confrunte direct cu demonul mândriei păcătoase. Sf. Evgarie scria:

          “Dintre toate gândurile rele nici unul nu este mai periculos ca egoista părere bună de sine, căci îl găsim peste tot, si precum un trădător viclean din cetate, deschide portile tuturor demonilor.”[ii]

          Chiar dacă aceasta nu este ce ne învată religiile ‘Noii Ere’ ale Protestantismului terapeutic, Americanismul jingoist, viziunea secularistă, Romano-Catolicismul modernizat, feminismul sau psihologia, cu repetatele până la delir chemări la ‘satisfactie personală’ si totusi smerenia a fost începutul întelepciunii si al căintei pentru toti crestinii de la începuturile Bisericii.

          Nu există substitut pentru Spovedania în fata unui preot în strădania noastră ascetică pentru mântuire, pentru a ne învinge buna părere egoistă de sine, pentru a deveni asemenea Domnului, pentru a ne schimba, pentru a ne elibera de patimi ca să ne putem în cele din urmă bucura din plin de cele vesnice.