Pozitia
Bisericii fată de avorturi
Pozitia Bisericii istorice de-a lungul veacurilor, ostilă practicii de
ucidere a pruncilor nenăscuti, serveste drept exemplu în ceea ce priveste hotărârea
sa nestrămutată de a respecta Legea Divină care, asa cum scrie Eusebiu, "a
făcut ca obiceiurile barbare, necivilizate ale raselor civilizate să fie înlocuite
de legile sale civilizate si umane".[1]
Pentru că trăim într-o cultură păgână asemănătoare Imperiului
Roman în perioada declinului său, declin în care se află si Biserica, nimic
nu ar fi mai potrivit decât să luăm aminte la pozitia Bisericii fată de
avort si sacrificiul de prunci.
Biserica
primară a învătat că practica avortului contrazice legea lui Dumnezeu "Să
nu ucizi". De asemenea, contrazice învătătura lui Hristos de a nu
face altora ceea ce nu am vrea să ni se facă nouă. Cum toti dorim să trăim,
nu să fim ucisi, putem presupune că toti ceilalti doresc să trăiască. "Iubirea nu face rău aproapelui…" (Romani 13:10)
Atât înainte cât si după
tragica schismă între Biserica Răsăriteană si cea Apuseană, avortul a fost
denuntat drept crimă împotriva pruncilor nevinovati. Biserica primară s-a
confruntat cu o societate ca a noastră în care avortul si pruncuciderea erau
tolerate. De la începuturi
Biserica avea să apere cu străsnicie viata copiilor nenăscuti. În Didahii (învătătura scrisă a Apostolilor, încheiată la sfârsitul
primului secol) credinciosilor li s-a spus: "să nu faceti avort. Să nu ucideti viata pruncilor nou-născuti."[2]
În
mod semnificativ, învătăturile privitoare la interzicerea avortului în Epistola
lui Barnabas (anul 138) erau redactate sub formula de combatere a fărădelegii.
"Sunt
două căi de instruire, asa cum sunt două puteri: a luminii si a întunericului.
Si diferenta între aceste două căi e mare. Una se află sub stăpânirea îngerilor
purtători de lumină ai lui Dumnezeu, cealaltă sub puterea Satanei. Si cum cel
de-al doilea este stăpânitorul veacului acesta al fărădelegii, cel dintâi
este slăvit în veci de veci. Printre învătăturile căii de lumină este si
aceasta: nu ucideti copilul prin avort si nu săvârsiti pruncuciderea."[3]
Biserica,
încă de la începuturile sale, a fost întotdeauna un apărător neclintit al
vietii nevinovate. De exemplu Dionisie, Episcop de Alexandria în anul 244,
scria în Epistola sa către
Hermammon despre starea de fărădelege păgână împotriva căreia
Biserica îsi mentinea ferm pozitia:
"Căci
[Biserica este] în stare prin prezenta văzută…si pozitia ei fermă să
dejoace planurile Satanei…rituri demonice, înselăciuni dezgustătoare si
sacrificii păgâne [care] retează capetele atâtor copii nevinovati, transformă
în victime copiii părintilor nefericiti si sfâsie măruntaiele noilor-născuti
batjocorind lucrarea Domnului."[4]
Acesta
era climatul de perversitate, asemănător cu cel din zilele noastre, împotriva
căruia Părintii Bisericii din Răsărit si din Apus luptau fătis. Acesta era
climatul social de pruncucidere legală, de sacrificii omenesti si de avort. Si
numai pozitia fermă, manifestă a Bisericii 'prezente si vizibile' avea să
elimine treptat acceptarea acestor practici ca fiind produsul unor 'alegeri
personale'. Biserica a fost aceea care a înlocuit răul egoist al sacrificiului
uman, pruncuciderii si avortului cu responsabilitatea morală publică.
Două
lucruri pot fi învătate de crestinii de azi în legătură cu pozitia
Bisericii fată de avorturi. Mai întâi că a fost nevoie de secole pentru a înlătura
climatul păgân de perversitate. Apoi, pentru că Biserica a perseverat
influentând cultura în loc să i se conformeze, atitudinile oamenilor si
legile aveau să se schimbe. Răbdarea si perseverenta par să fie mijloacele
care au făcut posibilă schimbarea.
Biserica
istorică din vechime, asa cum se vede, nu a separat viata în compartimente
diferite - statul si Biserica - sau între alegerea morală individuală si
publică. Biserica din vechime a luat o pozitie fermă fată de sfintenia
vietii, ceea ce avea să ducă la schimbarea sensibilitătii publice si a
legilor.
[1]
Eusebiu, Istoria Bisericii,
Cartea 10 (New York, 1965), p. 387.
[2]
'Didahii', A.D. 80-140, Credinta Părintilor
din vechime, vol. 1, trad. W.A. Jurgens, p. 2.
[3]
'Epistola lui Barnabas', A.D. 138, în Credinta
Părintilor din vechime, vol. 2, trad. W.A. Jurgens, p. 14.
[4]
Eusebiu, Istoria Bisericii, Cartea 7 (New York, 1965), p. 293.