Ce spune Scriptura

          Părintii au apelat la Scripturi pentru a confirma pozitia Bisericii împotriva avorturilor, a sacrificiilor de prunci si  a pruncuciderilor copiilor deja născuti, dar nedoriti. În Scripturi au aflat că deplina umanitate  a celor nenăscuti avea să fie constant reafirmată, atât în termeni generali, cât si concreti. Părintii au afirmat că valoarea vietii umane  - în special viata embrionară si fetală a lui Hristos - a fost astfel afirmată. Asa cum arată si Tertullian: “Dumnezeu, cum fusese proorocit în vremurile de demult, S-a pogorât într-o anume fecioară, S-a întrupat în pântecul ei si S-a născut ca Dumnezeu si om deopotrivă. Trupul, zămislit din Duh, este hrănit, creste si se dezvoltă până la maturitate, vorbeste, învată, făptuieste si este Hristosul.”[1]  Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: “ Ioan Botezătorul a fost trimis de către Duhul Sfânt în vreme ce El a fost purtat în pântecul mamei Sale…Ioan singur, din pântecele mamei sale, a tresăltat de bucurie; si nu a văzut cu ochii trupului, ci L-a recunoscut pe Stăpân cu Duhul."[2]

          La originea credintei Bisericii în Hristos stau evenimentele din jurul zămislirii si nasterii Sale. În anul 382 Sf. Grigore Teologul scria:

          "Dacă există cineva care nu acceptă că Sfânta Maria este Maica Domnului, acela se află în gâlceavă cu Dumnezeu-Tatăl. Dacă există cineva care afirmă că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal si nu a fost format în pântecele ei atât dumnezeieste cât si omeneste - dumnezeieste pentru că fără parte bărbătească si omeneste pentru că s-a produs după legile gestatiei - acela este un păgân."[3]

          Biserica L-a privit întotdeauna pe Hristos ca divin si unic încă din momentul zămislirii Sale si a considerat pe toti oamenii drept icoane ale lui Hristos în acelasi chip: umani si vrednici de dragoste si grijă încă din pântecele matern. Câteva pasaje alese la întâmplare din Scriptură ne dau o idee despre ceea ce Sfintii Părinti si toate celelalte generatii de crestini din Biserica istorică au găsit în Biblie privitor la caracterul unic al vietii umane intrauterine.

          "Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, si înainte de a iesi din pântece, te-am sfintit si te-am rânduit prooroc pentru popoare" (Ieremia 1:5)

          "Domnul M-a chemat de la nasterea Mea, din pântecele maicii Mele si Mi-a spus pe nume." (Isaia 49:1-5)

          "Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele si m-a chemat prin harul Său…" (Galateni 1:15-16)

          "Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele…" (Psalmul 138:13-16)

          "Mâinile Tale m-au făcut si m-au zidit si apoi Tu mă nimicesti în întregime…M-ai îmbrăcat în piele si în carne, m-ai tesut din oase si din vine…" (Iov 10:8-11)

          Dovada vietii pe deplin umane, chiar spirituale a fătului, documentată de studii stiintifice moderne - ale activitătii nervoase a creierului fetal, studii cromozomiale si de genetică, de fetologie - a fost mai întâi recunoscută de către autorii Bibliei.

           "În zilele acelea, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în tinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda…Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, săltat-a pruncul în pântecele ei…" (Luca 1:39-41).

          Este folositor să remarcăm, asa cum arată si Pr. John Kowlaczyk, "că în acest pasaj cuvântul pentru pruncul nenăscut  pe care l-a purtat Elisabeta este brephos ('bebelus'), acelasi cuvânt folosit si pentru Hristos în iesle în Luca 2:12. De fapt Noul Testament nu are nici un cuvânt pentru 'fetus'. În Biblie un fetus este un copil."[4]

          Ultima mărturie pe care o dă Biserica asupra vietii fetale se află în învătătura Bisericii despre Întrupare:

          "Astăzi este începutul mântuirii noastre, revelatia tainei vesnice! Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Fecioarei pe când Gavril binevesteste sosirea Harului. Împreună cu el să zicem si noi către Născătoarea de Dumnezeu: Slavă tie, Marie plină de Har, Domnul este cu tine!"[5] 

          Biserica a considerat dintotdeauna că viata omului este sacră încă din momentul zămislirii sale, cu secole înainte ca stiinta să confirme desăvârsirea umanitătii genetice a fătului. Mai mult chiar, Biserica refuză să precizeze momentul când fătul în dezvoltare 'devine om', precum crestinii, într-o altă bătălie legată de demnitatea omului, au refuzat să determine umanitatea pe baza culorii pielii. Biserica învată că trecerea prin pântecul mamei nu este un eveniment magic umanizator, asa cum nici să te nasti european cu pielea albă nu-ti conferă exclusiv umanitatea.