Stiintele umaniste

Asaltul sustinut împotriva literaturii greco-romane, ebraice, si a  Occidentului crestin, asupra artei din Occident în general, îsi trăieste acum perioada de glorie.

Victime ale acestui atac în urma reformelor politice de stânga din anii 60, universitătile americane sunt acum dominate de personalităti care împărtăsesc viziuni profund atee si relativiste.[1]

Asa cum nota Charles E. Donovan, S.J. în 1963:

“ Istoria învătământului superior american reflectă pierderea credintei de către institutiile religioase. Prezenta în toată tara a institutiilor atee, nereligioase si, uneori antireligioase fondate însă de oameni zelosi, cu devotament apostolic, îndreptăteste convingerea pozitivistilor potrivit căreia credinta si inteligenta sunt incompatibile”.[2]

Cei care cred că inteligenta si credinta sunt incompatibile detin acum functii de conducere în învătământul american. Atitudinea lor este nedisimulat ostilă fată de cei care împărtăsesc păreri  traditionale – pentru a nu spune religioase -  istorice sau politice conservatoare.[3]

Asistăm la desfăsurarea unui proces radical de demitizare. Vedem cum apărătorii de ieri ai stiintelor umaniste s-au schimbat iremediabil, neprecupetind nici un efort în a-si compromite propriile domenii de studiu pentru a-si onora agendele politico–ideologice atee, de cele mai multe ori de stânga.

Si aceasta se întâmplă atât în teologie cât si în stiintele umaniste. Cele mai zgomotoase voci care, la unison, pun la cale compromiterea credintei crestine istorice, vin din partea asa-zisilor teologi liberali Protestanti si Romano Catolici.[4] Fenomenul de distrugere a artelor liberale din interior se manifestă prin compromiterea culturii si istoriei occidentale, în numele unui nou multiculturalism - ceea ce George F. Will numeste un ‘proiect [ce ] tinteste să submineze civilizatia apuseană prin discreditarea cărtilor si ideilor care i-au dat nastere.’[5]

În linia întâi a acestui atac se află criticii literari deconstructivisti care pretind că sensul traditional al literaturii trebuie ‘deconstruit’ pentru a o elibera de interpretările conventionale.

Gertrude Himmelfarb, Profesor Emerit de istorie la Universitatea din New York scrie despre cum teoria deconstructivistă  a invadat si alte domenii:

“ Decontructivismul a influentat o generatie întreagă de critici literari să creadă că nu există text [sens anume] în afara interpretării, că autorul nu are o ‘autoritate’ mai mare decât criticul, că nu există realitate obiectivă. Istoricii, mereu la granita dintre discipline, aveau să descopere curând si ei că până si istoria poate fi deconstruită, că evenimentele trecutului nu au nici o realitate obiectivă că nu sunt nimic altceva decât texte ce asteaptă să fie interpretate, inventate sau imaginate de către un istoric. Si la fel se întâmplă acum si-n domeniul juridic. Dacă evenimentele si textele nu au nici o realitate sau autoritate, atunci statutele, precedentele si principiile constitutionale sunt la fel de neputincioase. Înfiltrându-se în fiecare domeniu, deconstructivistii promit ceea ce au încercat să facă si marxistii  înaintea lor: să demistifice adevărul primit si să ne elibereze de sub tirania faptelor.”[6]

Page Smith, istoric si rector fondator al Universitătii Californiene din Santa Cruz a examinat deteriorarea comunitătii universitare ca urmare a secularizarii sale dogmatice. Scrierile lui se concentrează asupra felului în care, în Occident, s-a produs tranzitia de la o viziune savantă despre lume (viziune circumscrisă unui adevăr spiritual traditional) spre o nouă ‘credintă’ într-un ateism ostil crestinismului. Acesta este, în  opinia lui Smith, ‘fundamentalismul universitar’. Tot el scrie: “Maladia spirituală a post-modernismului, ce afectează nu doar America, ci întreaga lume occidentală, depăseste, de bună seamă, incinta universitătilor; si totusi, îmi pare că în universităti, mai mult decât altundeva, se simt mai acut efectele acestei boli. Totul cade sub incidenta unui reductionism diabolic. Dezbaterile despre Dumnezeu nu mai sunt la modă, în schimb politica lesbienelor este. Fundamentalismul universitar rezidă în încăpătânarea  cu care universitătile refuză să recunoască orice adevăr care nu se conformează cu dogmele [atee] profesionale. În renumita piată de idei în care toate ideile sunt egale si nu e loc pentru judecăti de valoare si, implicit, nici pentru valori, anumite idei (de ex. ideile religioase cu privire la crestinismul istoric) sunt din capul locului excluse si vai de cei care îndrăznesc să le enunte. Astfel de indivizi sunt automat îndepărtati, ca nu cumva ideile lor să se răspândească la altii…” [7]

Secularizarea sau, mai exact, relativizarea pluralistă a învătământului american are o istorie lungă. Charles W. Eliot  presedintele Universitătii Harvard, a fost un reprezentant tipic al ateilor dogmatici, produs al generatiei de secol XIX de necredintă Protestantă ostilă crestinismului istoric. Acesti savanti au consolidat climatul modern al fundamentalismului universitar, atât de încrâncenat acum fată de orice, în afara propriilor idei seculare. În cuvântul inaugural rostit în 1869 la Universitatea Harvard el a spus: “Însusi cuvântul 'educatie' este un protest declarat împotriva învătăturii [religioase crestine ] dogmatice. Notiunea potrivit căreia educatia constă în predarea competentă a ceea ce profesorul consideră a fi adevărat, poate fi potrivită într-o mănăstire sau într-un seminar de preoti, dar este intolerabilă în universităti si în institutii de învătământ publice, fie ele primare sau superioare.”[8]

Cu alte cuvinte, idea că cercetarea academică poate fi îmbogătită de către adevărul religios a fost, potrivit Presedintelui de la Harvard din 1869, o idee demodată ce apartine unor timpuri de mult apuse. Si astfel, idea unei educatii însufletite de principiile iudeo-crestine, idee ce si-a găsit expresie în neîntrerupta continuitate din Bizant (la Răsărit) trecând prin Evul Mediu si Renastere (la Apus) ajungând până în zorii veacului nostru, a fost abandonată. Cuvântul 'educatie' a ajuns să desemneze doar o educatie atee si astfel s-a creat în mod arbitrar o prăpastie între ideile filosofico-religioase si învătătura universitară secular-stiintifică.[9]

Până în secolul trecut, toată învătătura, stiintifică sau de altă natură, a fost purtătoare de continut sau sens moral, etic, religios. Chestiunile privitoare la morală si existentă au fost întelese ca fiind profund religioase. Până în stadiile avansate de secularizare a universitătilor americane, presedintele fiecărei universităti a fost răspunzător de grupele de studenti din anul întâi, cărora le-a predat un curs de filosofie morală (religioasă).[10]