Cap. 21 GUSTĂ SI VEZI
Sfântul Ambrozie scria:
"Cine
este autorul Sacramentelor dacă nu Domnul Iisus?…Poti spune 'Pâinea mea este
obisnuită'…acolo unde a pătruns sfintirea, pâinea a devenit trupul lui
Hristos…Cum se poate ca ceea ce este pâine să fie Trupul lui Hristos? Prin
sfintire. Sfintirea se petrece prin anumite
cuvinte. Ale cui cuvinte? Ale
Domnului Iisus. La fel ca restul lucrurilor spuse mai înainte, ele sunt rostite
de către preot."[1]
Tot ce vrei si ce nu vrei este
acum folosit pentru a umple golul dureros creat prin abandonarea traditii
liturgice crestine din vechime, centrate
pe slujirea euharistică. Multe pseudo-sacramente sunt acum folosite pentru a
umple vidul - predici, 'lumina interioară' a Quakerilor, 'nasterea din nou' a
Anabaptistilor, pietismul schizofrenic, pseudo-liturgic al Lutheranilor,
'liturghiile' 'corecte din punct de vedere politic', feminizate, ale
Episcopalienilor, perfectionismul aspru al fundamentalismului modern, activitătile
politice, grupurile de studiu biblic, 'liturghiile' pop-folk din Biserica
Romano-Catolică modernizată de azi, 'luarea de cuvânt' la întâlnirile
evanghelice, scoala de Duminică, prânzurile gratuite, sedintele de consiliere,
adunările de 'laudă si închinare', miscarea 'harismatică', programele
religioase de la radio si televiziune, cărtile si prelegerile au fost cu toate
folosite. Ceea ce avea să fie cândva mostenirea comună a tuturor crestinilor,
cina euharistică, jertfa nesângeroasă, slava Bisericii, este doar o amintire
vag înteleasă până si de multi crestini de bună credintă. Cu toate
acestea, vocea Bisericii în ceea ce priveste rolul central al Împărtăsaniei
si, prin generalizare, întreaga viată care ne pregăteste să o primim, este fără
echivoc. Sfântul Chiril scria în anul 350:
"Haideti
acum, în deplină cunostintă, să ne împărtăsim de trupul si de sângele
lui Hristos. Căci în chip de pâine trupul său vă este dat si în chip de
vin sângele Lui, astfel că împărtăsindu-vă de trupul si de sângele lui
Hristos, veti putea fi uniti în trup si în sânge cu El. Căci astfel devenim
purtători de Hristos. Trupul si sângele Său sunt distribuite prin mădularele
noastre. Si astfel devenim, potrivit spuselor fericitului Petru, părtasi ai
naturii dumnezeiesti."[2]
Slujirea devine un fals atunci când Hristos este îndepărtat din altar.
Frauda este la fel de mare când sacramentele sunt devalorizate, înlocuite,
'modernizate' sau vulgarizate în alt fel. Aceasta pentru că dacă e să
inspire cutremur, ceea ce este considerat vesnic nu poate să fie tratat ca si
cum ar fi schimbător sau deschis speculatiilor omenesti pe baza 'popularitătii'
sale.[3]
De aceea Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeste astfel despre Biserică în
legătură cu păstrarea cinei euharistice liturgice traditionale si cu modul ascetic de viată care ne pregăteste
pentru a o primi:
"Păstrati
aceste traditii nepângărite si păstrati-vă voi însisi de păcate. Nu vă
excludeti de la Împărtăsanie, nu vă îndepărtati, voi însivă, prin păcate
fără număr, de aceste taine sfinte si duhovnicesti."[4]
Din nefericire, tocmai de aceste taine duhovnicesti - post, rugăciune,
spovedanie, împărtăsanie - s-au depărtat Protestantismul si
Romano-Catolicismul american modern vulgarizat. Sunt convins că multi crestini
de bună credintă se nevoiesc să fie credinciosi atât în denominatiile
Protestante cât si în Biserica Romano-Catolică americană, din nefericire
modernizată. Si mai cred că prin comparatie cu continuitatea istorică a
nevointelor si slujirii ascetice din Biserica Ortodoxă, 'bisericile' moderne
suferă în ceea ce priveste duhovnicia, estetica si continuitatea istorică.
Protestantii si Romano-Catolicii modernizati au
negat realitatea fizică a Încarnării. Au ajuns să fie jenati de nasterea
fizică a lui Hristos, de viata, moartea, învierea si lucrarea Sa mântuitoare.
Clădirile Bisericilor Romano-Catolice modernizate - camere goale lipsite de
orice reprezentări plastice - arată mai degrabă ca un centru de meditatie al
Natiunilor Unite decât ca o biserică crestină. Par să fie mai
'protestantizate' chiar decât bisericile Protestante. Par să fi fost
construite de oameni care au întors spatele Hristosului istoric Care Se dă pe
Sine în Împărtăsanie. Aceste clădiri reprezintă o credintă trunchiată de
felul experientei budiste - subiective, depersonalizate, fără viată. Aceasta
contrastează puternic cu credinta Părintilor - robustă, pământească, fizică,
prezentă, în egală măsură externă si internă, istorică si contemporană.
Credinta veacurilor poate fi atinsă, văzută, mirosită, tinută si simtită. "Ce
era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostri, ce am privit si mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vietii…" (1 Ioan 1:1)
Sfântul Ioan Damaschinul scria:
"Lucrurile
vizibile sunt modele corporale care ne dau [o] întelegere a lucrurilor
intangibile…În vremurile trecute Dumnezeu, Care este fără formă sau trup,
nu a putut fi reprezentat. Însă acum [după Întrupare] când Dumnezeu este văzut
în trup vorbind cu oamenii, pot să Îl reprezint printr-o imagine [icoană] pe
Dumnezeu [Hristos] pe Care Îl văd. Nu mă închin materiei; mă închin
Creatorului materiei care S-a făcut materie de dragul meu si Care a voit să ia
formă în materie; care a lucrat mântuirea mea prin materie."[5]
Întreaga Biserică istorică pare să se ridice pentru a condamna
atitudinea Protestantă anti-sacramentală si reductionismul modernizat al
Bisericii Romano-Catolice de după Consiliul al doilea al Vaticanului. Sfântul
Grigore de Nisa scria:
"Pâinea
este la început o pâine obisnuită, însă atunci când taina o sfinteste, se
preface si devine Însusi Trupul lui Hristos. La fel mirul tainic, la fel vinul.
Dacă înainte de sfintire erau lucruri de putină însemnătate, după
sfintirea lor de către Duh fiecare din ele a căpătat o putere superioară.
Aceeasi putere a cuvântului îl face pe preot să fie venerat si cinstit,
separat de restul oamenilor prin noua binecuvântare revărsată asupra lui.
Deunăzi era unul din multime, un ins oarecare; deodată a devenit un dascăl de
evlavie, învătător al tainelor ascunse."[6]
Rupându-se de Sacramente, de Împărtăsanie, de icoane, de Post, de
calendarul liturgic, de Spovedania în fata unui preot, multi crestini s-au rupt
de asemenea de credinciosii din alte vremuri. Si-au 'modernizat' liturghiile,
dar în acelasi timp s-au auto-excomunicat din trupul celor care-L mărturisesc
sacramental pe Hristos:
"Căci
nu sunteti hrăniti de un trup când altcineva este hrănit de alt trup, ci toti
sunt hrăniti de acelasi trup."[7]
Abandonarea cinei euharistice solemne din vechime si a întregului calendar
bisericesc nu poate fi înlocuită de sunete de tamburină, de vorbit în
'limbi', de concerte la chitară, de cântat de imnuri, de predici care nu se
mai termină, de Scoala de Duminică, sau de o muzică 'inspiratoare' mediocră
de felul celei cu care Biserica Romano-Catolică americană modernă si-a pângărit
redusele, din nefericire, 'liturghii', imitând ce este mai jalnic în cultura
pop americană.
Si totusi, în ciuda culturii desacralizate în
care trăim există nădejde. Nădejdea se află acolo unde a fost întotdeauna.
Este în Biserica istorică, în neschimbata comunitate purtătoare de Hristos
ce Îi aduce mărturie Iubitorului de Oameni - Hristosul care a stat alături de
păcătosi ca noi în comuniune fizică:
"Fiind
Hristos în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie,
având un alabastru de mir de mare pret si l-a turnat pe capul Lui, pe când
sedea la masă. Si văzând ucenicii, s-au mâniat si au zis: De ce risipa
aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump iar banii să se dea săracilor.
Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceti supărare femeii?
Căci lucru bun a făcut ea fată de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveti
cu voi, dar pe Mine nu Mă aveti întotdeauna; căci ea, turnând mirul acesta
pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat vă zic vouă: Oriunde
se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea se va spune si ce-a făcut
ea, spre pomenirea ei." (Matei 26:6-13)
[1]
Sf. Ambrozie de Milano, 'Sacramentele', Ref. 1338-1339, A.D. 390, în Credinţa
Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 176.
[2]
Sf. Chiril al Ierusalimului, 'Prelegeri catehetice', Ref. 845, A.D., în Credinţa
Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, pp.
360-361.
[3]
Aşa cum scria Pr. George Florovsky: "Biserica este unitatea vieţii
harismatice. Izvorul acestei unităţi este ascuns în Taina Cinei
Domnului şi a Cincizecimii. Iar Cincizecimea este continuată
şi permanentizată în Biserică prin Succesiune Apostolică.
Preoţia (sau 'ierarhia') este nu numai - aşa cum s-ar părea -
scheletul Bisericii, ea este, înainte de toate, un principiu harismatic, o
'distribuţie a sacramentelor', o 'economie divină'. Nu este doar o
comandă canonică şi
nu aparţine doar aparatului instituţional al Bisericii - ea este
mai ales o trăsătură constitutivă sau structurală
în măsura în care Biserica este un organism, un trup. Preoţii nu
sunt nişte 'funcţionari' numiţi de către comunitate
şi nici simpli conducători sau delegaţi ai 'mulţimii',
ai 'poporului' sau 'congregaţiei'. Ei nu făptuiesc numai in persona ecclesia, ci făptuiesc în principal in persona Christi, fiind 'reprezentanţii' lui Hristos Însuşi,
nu ai credincioşilor. În ei şi prin ei, Capul Trupului, unicul
Mare Preot al Noului Legământ îşi execută, continuă
şi săvârşeşte lucrarea duhovnicească şi preoţească.
El este singurul Preot adevărat al Bisericii…
Unitatea fiecărei congregaţii
locale este dată de unitatea cinei euharistice. Numai ca săvârşitor
al Împărtăşaniei preotul este capul şi ziditorul unităţii
Bisericii. Dar el mai are şi o altă misiune: să asigure
unitatea universală şi catolică a întregii Biserici în spaţiu
şi timp. Aceasta este menirea scaunului episcopal. Pe de o parte
Episcopul are autoritatea să
hirotonisească - şi acesta nu este doar un privilegiu juridic, ci,
mai cu seama, o putere a acţiunii sacramentale mai mare decât a
preotului. Astfel, Episcopul, ca 'hirotonisitor', este ziditorul unităţii
Bisericii la scară largă. Cina cea de Taină şi
Cincizecimea sunt inseparabil legate una de alta. Duhul Mângâietor
coboară când Fiul a fost slăvit în moartea şi învierea
Sa. Dar ele rămân două sacramente (sau taine) care nu pot fi
amestecate. Tot astfel preoţia şi oficul episcopal diferă între
ele. În cardul oficului episcopal Cincizecimea devine universală
şi continuă, în episcopatul indivizibil al Bisericii, iar
unitatea spaţială este asigurată. Pe de altă parte, prin
episcopul său, sau, mai bine, în episcopul său, fiecare Biserică
locală este legată de trecut şi de toate veacurile. În
episcopul său fiecare Biserică îşi depăşeşte
propriile limite, fiind organic unită cu celelalte Biserici.
Succesiunea apostolică nu este atât fundamentul canonic, ci mai degrabă
fundamentul tainic al unităţii Bisericii. Este altceva decât paza
continuităţii istorice sau a coeziunii administrative. Este
mijlocul ultim de a păstra identitatea mistică a Trupului de-a
lungul veacurilor. Dar, desigur, preoţia nu poate fi despărţită
de Trup. Este în Trup, ca parte a structurii sale. Iar darurile preoţeşti
sunt date în interesul Bisericii.
[4]
Sf. Chiril al Ierusalimului, 'Prelegeri catehetice', Ref. 845, A.D., în Credinţa
Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 366.
[5]
Sf. Ioan Damaschinul, Despre sfintele
icoane, trad. David Anderson (Crestwood, New York, 1980).
[6]
Sf. Grigore de Nisa, 'Predica din Ziua Luminilor', Ref. 1062, în Credinta
Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, pp. 58-59.
[7]
Sf. Ioan Gură de Aur, 'Despre
1 Corinteni', Ref. 1194, A.D., în Credinta
Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 117.