Cap. 21  GUSTĂ SI VEZI

 

          Sfântul Ambrozie scria:

          "Cine este autorul Sacramentelor dacă nu Domnul Iisus?…Poti spune 'Pâinea mea este obisnuită'…acolo unde a pătruns sfintirea, pâinea a devenit trupul lui Hristos…Cum se poate ca ceea ce este pâine să fie Trupul lui Hristos? Prin sfintire. Sfintirea se petrece prin anumite  cuvinte. Ale cui cuvinte? Ale Domnului Iisus. La fel ca restul lucrurilor spuse mai înainte, ele sunt rostite de către preot."[1]

          Tot ce vrei si ce nu vrei este acum folosit pentru a umple golul dureros creat prin abandonarea traditii liturgice crestine din vechime,  centrate pe slujirea euharistică. Multe pseudo-sacramente sunt acum folosite pentru a umple vidul - predici, 'lumina interioară' a Quakerilor, 'nasterea din nou' a Anabaptistilor, pietismul schizofrenic, pseudo-liturgic al Lutheranilor, 'liturghiile' 'corecte din punct de vedere politic', feminizate, ale Episcopalienilor, perfectionismul aspru al fundamentalismului modern, activitătile politice, grupurile de studiu biblic, 'liturghiile' pop-folk din Biserica Romano-Catolică modernizată de azi, 'luarea de cuvânt' la întâlnirile evanghelice, scoala de Duminică, prânzurile gratuite, sedintele de consiliere, adunările de 'laudă si închinare', miscarea 'harismatică', programele religioase de la radio si televiziune, cărtile si prelegerile au fost cu toate folosite. Ceea ce avea să fie cândva mostenirea comună a tuturor crestinilor, cina euharistică, jertfa nesângeroasă, slava Bisericii, este doar o amintire vag înteleasă până si de multi crestini de bună credintă. Cu toate acestea, vocea Bisericii în ceea ce priveste rolul central al Împărtăsaniei si, prin generalizare, întreaga viată care ne pregăteste să o primim, este fără echivoc. Sfântul Chiril scria în anul 350:

          "Haideti acum, în deplină cunostintă, să ne împărtăsim de trupul si de sângele lui Hristos. Căci în chip de pâine trupul său vă este dat si în chip de vin sângele Lui, astfel că împărtăsindu-vă de trupul si de sângele lui Hristos, veti putea fi uniti în trup si în sânge cu El. Căci astfel devenim purtători de Hristos. Trupul si sângele Său sunt distribuite prin mădularele noastre. Si astfel devenim, potrivit spuselor fericitului Petru, părtasi ai naturii dumnezeiesti."[2]

          Slujirea devine un fals atunci când Hristos este îndepărtat din altar. Frauda este la fel de mare când sacramentele sunt devalorizate, înlocuite, 'modernizate' sau vulgarizate în alt fel. Aceasta pentru că dacă e să inspire cutremur, ceea ce este considerat vesnic nu poate să fie tratat ca si cum ar fi schimbător sau deschis speculatiilor omenesti pe baza 'popularitătii' sale.[3] De aceea Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeste astfel despre Biserică în legătură cu păstrarea cinei euharistice liturgice traditionale si cu modul ascetic de viată care ne pregăteste pentru a o primi:

          "Păstrati aceste traditii nepângărite si păstrati-vă voi însisi de păcate. Nu vă excludeti de la Împărtăsanie, nu vă îndepărtati, voi însivă, prin păcate fără număr, de aceste taine sfinte si duhovnicesti."[4]

          Din nefericire, tocmai de aceste taine duhovnicesti - post, rugăciune, spovedanie, împărtăsanie - s-au depărtat Protestantismul si Romano-Catolicismul american modern vulgarizat. Sunt convins că multi crestini de bună credintă se nevoiesc să fie credinciosi atât în denominatiile Protestante cât si în Biserica Romano-Catolică americană, din nefericire modernizată. Si mai cred că prin comparatie cu continuitatea istorică a nevointelor si slujirii ascetice din Biserica Ortodoxă, 'bisericile' moderne suferă în ceea ce priveste duhovnicia, estetica si continuitatea istorică.

          Protestantii si Romano-Catolicii modernizati au negat realitatea fizică a Încarnării. Au ajuns să fie jenati de nasterea fizică a lui Hristos, de viata, moartea, învierea si lucrarea Sa mântuitoare. Clădirile Bisericilor Romano-Catolice modernizate - camere goale lipsite de orice reprezentări plastice - arată mai degrabă ca un centru de meditatie al Natiunilor Unite decât ca o biserică crestină. Par să fie mai 'protestantizate' chiar decât bisericile Protestante. Par să fi fost construite de oameni care au întors spatele Hristosului istoric Care Se dă pe Sine în Împărtăsanie. Aceste clădiri reprezintă o credintă trunchiată de felul experientei budiste - subiective, depersonalizate, fără viată. Aceasta contrastează puternic cu credinta Părintilor - robustă, pământească, fizică, prezentă, în egală măsură externă si internă, istorică si contemporană. Credinta veacurilor poate fi atinsă, văzută, mirosită, tinută si simtită. "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostri, ce am privit si mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vietii…" (1 Ioan 1:1)

          Sfântul Ioan Damaschinul scria:

          "Lucrurile vizibile sunt modele corporale care ne dau [o] întelegere a lucrurilor intangibile…În vremurile trecute Dumnezeu, Care este fără formă sau trup, nu a putut fi reprezentat. Însă acum [după Întrupare] când Dumnezeu este văzut în trup vorbind cu oamenii, pot să Îl reprezint printr-o imagine [icoană] pe Dumnezeu [Hristos] pe Care Îl văd. Nu mă închin materiei; mă închin Creatorului materiei care S-a făcut materie de dragul meu si Care a voit să ia formă în materie; care a lucrat mântuirea mea prin materie."[5]

          Întreaga Biserică istorică pare să se ridice pentru a condamna atitudinea Protestantă anti-sacramentală si reductionismul modernizat al Bisericii Romano-Catolice de după Consiliul al doilea al Vaticanului. Sfântul Grigore de Nisa scria:

          "Pâinea este la început o pâine obisnuită, însă atunci când taina o sfinteste, se preface si devine Însusi Trupul lui Hristos. La fel mirul tainic, la fel vinul. Dacă înainte de sfintire erau lucruri de putină însemnătate, după sfintirea lor de către Duh fiecare din ele a căpătat o putere superioară. Aceeasi putere a cuvântului îl face pe preot să fie venerat si cinstit, separat de restul oamenilor prin noua binecuvântare revărsată asupra lui. Deunăzi era unul din multime, un ins oarecare; deodată a devenit un dascăl de evlavie, învătător al tainelor ascunse."[6]

          Rupându-se de Sacramente, de Împărtăsanie, de icoane, de Post, de calendarul liturgic, de Spovedania în fata unui preot, multi crestini s-au rupt de asemenea de credinciosii din alte vremuri. Si-au 'modernizat' liturghiile, dar în acelasi timp s-au auto-excomunicat din trupul celor care-L mărturisesc sacramental pe Hristos:

          "Căci nu sunteti hrăniti de un trup când altcineva este hrănit de alt trup, ci toti sunt hrăniti de acelasi trup."[7]

          Abandonarea cinei euharistice solemne din vechime si a întregului calendar bisericesc nu poate fi înlocuită de sunete de tamburină, de vorbit în 'limbi', de concerte la chitară, de cântat de imnuri, de predici care nu se mai termină, de Scoala de Duminică, sau de o muzică 'inspiratoare' mediocră de felul celei cu care Biserica Romano-Catolică americană modernă si-a pângărit redusele, din nefericire, 'liturghii', imitând ce este mai jalnic în cultura pop americană.

          Si totusi, în ciuda culturii desacralizate în care trăim există nădejde. Nădejdea se află acolo unde a fost întotdeauna. Este în Biserica istorică, în neschimbata comunitate purtătoare de Hristos ce Îi aduce mărturie Iubitorului de Oameni - Hristosul care a stat alături de păcătosi ca noi în comuniune fizică:

          "Fiind Hristos în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru de mir de mare pret si l-a turnat pe capul Lui, pe când sedea la masă. Si văzând ucenicii, s-au mâniat si au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceti supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea fată de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveti cu voi, dar pe Mine nu Mă aveti întotdeauna; căci ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat vă zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea se va spune si ce-a făcut ea, spre pomenirea ei." (Matei 26:6-13)

Continuare
Cuprins

[1] Sf. Ambrozie de Milano, 'Sacramentele', Ref. 1338-1339, A.D. 390, în Credinţa Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 176.

[2] Sf. Chiril al Ierusalimului, 'Prelegeri catehetice', Ref. 845, A.D., în Credinţa Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, pp. 360-361.

[3] Aşa cum scria Pr. George Florovsky: "Biserica este unitatea vieţii harismatice. Izvorul acestei unităţi este ascuns în Taina Cinei Domnului şi a Cincizecimii. Iar Cincizecimea este continuată şi permanentizată în Biserică prin Succesiune Apostolică. Preoţia (sau 'ierarhia') este nu numai - aşa cum s-ar părea - scheletul Bisericii, ea este, înainte de toate, un principiu harismatic, o 'distribuţie a sacramentelor', o 'economie divină'. Nu este doar o comandă canonică şi nu aparţine doar aparatului instituţional al Bisericii - ea este mai ales o trăsătură constitutivă sau structurală în măsura în care Biserica este un organism, un trup. Preoţii nu sunt nişte 'funcţionari' numiţi de către comunitate şi nici simpli conducători sau delegaţi ai 'mulţimii', ai 'poporului' sau 'congregaţiei'. Ei nu făptuiesc numai in persona ecclesia, ci făptuiesc în principal in persona Christi, fiind 'reprezentanţii' lui Hristos Însuşi, nu ai credincioşilor. În ei şi prin ei, Capul Trupului, unicul Mare Preot al Noului Legământ îşi execută, continuă şi săvârşeşte lucrarea duhovnicească şi preoţească. El este singurul Preot adevărat al Bisericii…

                Unitatea fiecărei congregaţii locale este dată de unitatea cinei euharistice. Numai ca săvârşitor al Împărtăşaniei preotul este capul şi ziditorul unităţii Bisericii. Dar el mai are şi o altă misiune: să asigure unitatea universală şi catolică a întregii Biserici în spaţiu şi timp. Aceasta este menirea scaunului episcopal. Pe de o parte Episcopul are autoritatea  să hirotonisească - şi acesta nu este doar un privilegiu juridic, ci, mai cu seama, o putere a acţiunii sacramentale mai mare decât a preotului. Astfel, Episcopul, ca 'hirotonisitor', este ziditorul unităţii Bisericii la scară largă. Cina cea de Taină şi Cincizecimea sunt inseparabil legate una de alta. Duhul Mângâietor  coboară când Fiul a fost slăvit în moartea şi învierea Sa. Dar ele rămân două sacramente (sau taine) care nu pot fi amestecate. Tot astfel preoţia şi oficul episcopal diferă între ele. În cardul oficului episcopal Cincizecimea devine universală şi continuă, în episcopatul indivizibil al Bisericii, iar unitatea spaţială este asigurată. Pe de altă parte, prin episcopul său, sau, mai bine, în episcopul său, fiecare Biserică locală este legată de trecut şi de toate veacurile. În episcopul său fiecare Biserică îşi depăşeşte propriile limite, fiind organic unită cu celelalte Biserici. Succesiunea apostolică nu este atât fundamentul canonic, ci mai degrabă fundamentul tainic al unităţii Bisericii. Este altceva decât paza continuităţii istorice sau a coeziunii administrative. Este mijlocul ultim de a păstra identitatea mistică a Trupului de-a lungul veacurilor. Dar, desigur, preoţia nu poate fi despărţită de Trup. Este în Trup, ca parte a structurii sale. Iar darurile preoţeşti sunt date în interesul Bisericii.

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, 'Prelegeri catehetice', Ref. 845, A.D., în Credinţa Părinţilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 366.

[5] Sf. Ioan Damaschinul, Despre sfintele icoane, trad. David Anderson (Crestwood, New York, 1980).

[6] Sf. Grigore de Nisa, 'Predica din Ziua Luminilor', Ref. 1062, în Credinta Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, pp. 58-59.

[7] Sf. Ioan Gură de  Aur, 'Despre 1 Corinteni', Ref. 1194, A.D., în Credinta Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 117.