Trãind în trecut  

          Unii dintre neoconservatori si conservatori sunt constienti de propria lor dilemã moralã – încercarea de a da vietii un sens fãrã ajutorul religiei[1]. Astfel cã au fãcut din când în când câte un apel vag la ‘traditie’, ‘valori occidentale’, ‘valori familiale’ sau, cu un termen generic, ‘valori religioase’. Dar toate aceste apeluri nu reusesc sã facã fatã ofensivei seculare. Asa cum scrie Pr. Richard John Neuhaus: “…Si sunt acei [conservatori] care…nu cred, dar recunosc importanta religiei ca ‘minciunã necesarã’ esentialã pentru asigurarea…ordinii publice…este trist cã nu cred, însã e si mai trist pentru cã sunt gata sã foloseascã si implicit sã se foloseascã de numele lui Dumnezeu pe care nu-L cinstesc.[2]”

          Apelurile nostalgice pentru o reîntoarcere la credintele trecute nu rezolvã nici pe departe chestiunea regenerãrii morale si nici nu pot stãvili ferocitatea dezlãntuitã a vremurilor noastre. Atasamentul sentimental al conservatorilor fatã de religiozitatea altora nu poate substitui credinta religioasã.

          În cele din urmã, conservatorul secular nu poate articula nici un argument convingãtor în favoarea renuntãrii la sine si a sacrificiilor omenesti necesare pentru ca societatea sã rãmânã civilã. Dacã luãm drept indiciu istoria noastrã recentã, vedem cum egoismul exacerbat este mult prea seducãtor pentru a-i rezista. Desfãtãrile barbariei analfabetilor se justificã dacã Dumnezeu este mort sau cel putin dacã se presupune cã nu mai pretinde nici o schimbare de caracter din partea noastrã, si nici dragoste pentru ceilalti, inclusiv pentru ‘cei mai mici dintre acestia’.

          Unii conservatori îsi recunosc dilema intelectualã si au încercat sã facã apeluri la simtãminte religioase fãrã referire la o credintã anume. De exemplu, istoricul Page Smith, la sfârsitul importantei sale cãrti, Ucigând spiritul, propune o solutie generalã si extrem de vagã pentru problemele noastre. El încearcã timid sã ofere o alternativã la asprul ‘fundamentalism academic’ secular pe care îl deplânge: “O nouã constiintã reprezentând o sintezã a douã constiinte anterioare – cea crestinã clasicã (teza) si cea secular – democraticã (antiteza) trebuie sã se formeze. Nu pot sã anticipez forma acestei noi constiinte. Dar sunt încredintat cã trebuie sã includã elemente perene din amândouã traditiile, viguros reînsufletite si entuziast reconstruite.[3]”

          În cartea sa Istoria ideii de progres, Robert Nisbet îsi încheie studiul remarcând astfel: “…documentele istorice sunt o mãrturie clarã cã [doar] în contextul unei adevãrate culturi ce are la bazã un profund si dezvoltat simt al sacrului putem sã recuperãm conditiile vitale ale poporului însusi, ale credintei în progres trecute, prezente si viitoare[4]…”

          Nici Page Smith si nici Nisbet nu precizeazã care este continutul ‘sacrului’ si nu au nici o indicatie despre ‘traditia religioasã’ din care poate fi el extras. Si, de bunã seamã, nici unul nici altul nu îsi mãrturiseste credinta într-un fel care ar putea stârni zâmbete condescendente în rândul colegilor lor de breaslã seculari.

          O razã de sperantã au adus neoconservatorii cu apelul lor la o afirmare mai hotãrâtã a credintei religioase. Romano-Catolicul Michael Novak scrie: “Dacã cei care trãiesc într-un sistem capitalist democrat îi pierd din vedere temeliile morale, pierderea moralitãtii este inevitabilã…nu este o întâmplare cã sistemul capitalist democratic a apãrut pe teren iudeo-crestin[5].”

          Si totusi, în timp ce Michael Novak si alti conservatori îsi manifestã respectul fatã de roadele adevãrului crestin, apãrarea robustã a acelui adevãr si a Sfintei Traditii care l-a pãzit este jalnic omisã. Este foarte greu de crezut cã ambiguitatea conservatorilor în ceea ce priveste credinta nu este motivatã de teama lor de a nu fi ridiculizati în lumea academicã secularã care tolereazã toate ‘credintele’, mai putin iudaismul si crestinismul[6].

          Dostoievski spunea cã o datã ce oamenii îsi pierd credinta în Dumnezeu, vor crede în orice. Esecul miscãrii conservatoare de a restaura moral cultura noastrã divulgã încercarea lor zadarnicã de a combate decãderea moralã fãrã nici un angajament fatã de adevãrul religios crestin. Sf. Nil observã aceeasi problemã în secolul al V-lea: “Atât iudeii cât si grecii au dat gres, cãci au respins întelepciunea care vine din ceruri si au încercat sã filosofeze fãrã Hristos, care singur a redat adevãrata filosofie atât în viata, cât si în învãtãtura Sa[7].”

          Peter L. Berger, Profesor de Sociologie la Universitatea din Boston scrie: “Credinta religioasã este posibilã numai în mãsura în care se întelege cã religia satisface anumite nevoi, colective sau individuale…Sociologul poate conclude cã religia este necesarã pentru a asigura ordinea socialã, psihologul poate spune cã religia izvorãste din nevoile profunde ale sufletului, dar nici una din aceste sintagme nu duce la afirmatia care începe prin: “Eu cred” [8].

          Conservatorii si neoconservatorii ne-au fãcut un serviciu imens dând la ivealã falimentul secularismului, în mod special regãsit în odrasla sa vitregã socialistã, a utopiei unui guvern puternic. Ne-au ajutat sã întelegem ceea ce contestãm. Dar, desi au propus doar solutii economice, politice, nationaliste si tehnocratice la ceea ce sunt de fapt chestiuni de ordin moral-religios, nu ne-au spus ce anume sã apãrãm.

          Majoritatea liderilor conservatori n-au reusit sã-si ducã la capãt propozitia care începea cu “Eu cred…”, evitând sã facã o convingãtoare mãrturisire de credintã.