Trăind în trecut  

          Unii dintre neoconservatori si conservatori sunt constienti de propria lor dilemă morală – încercarea de a da vietii un sens fără ajutorul religiei[1]. Astfel că au făcut din când în când câte un apel vag la ‘traditie’, ‘valori occidentale’, ‘valori familiale’ sau, cu un termen generic, ‘valori religioase’. Dar toate aceste apeluri nu reusesc să facă fată ofensivei seculare. Asa cum scrie Pr. Richard John Neuhaus: “…Si sunt acei [conservatori] care…nu cred, dar recunosc importanta religiei ca ‘minciună necesară’ esentială pentru asigurarea…ordinii publice…este trist că nu cred, însă e si mai trist pentru că sunt gata să folosească si implicit să se folosească de numele lui Dumnezeu pe care nu-L cinstesc.[2]”

          Apelurile nostalgice pentru o reîntoarcere la credintele trecute nu rezolvă nici pe departe chestiunea regenerării morale si nici nu pot stăvili ferocitatea dezlăntuită a vremurilor noastre. Atasamentul sentimental al conservatorilor fată de religiozitatea altora nu poate substitui credinta religioasă.

          În cele din urmă, conservatorul secular nu poate articula nici un argument convingător în favoarea renuntării la sine si a sacrificiilor omenesti necesare pentru ca societatea să rămână civilă. Dacă luăm drept indiciu istoria noastră recentă, vedem cum egoismul exacerbat este mult prea seducător pentru a-i rezista. Desfătările barbariei analfabetilor se justifică dacă Dumnezeu este mort sau cel putin dacă se presupune că nu mai pretinde nici o schimbare de caracter din partea noastră, si nici dragoste pentru ceilalti, inclusiv pentru ‘cei mai mici dintre acestia’.

          Unii conservatori îsi recunosc dilema intelectuală si au încercat să facă apeluri la simtăminte religioase fără referire la o credintă anume. De exemplu, istoricul Page Smith, la sfârsitul importantei sale cărti, Ucigând spiritul, propune o solutie generală si extrem de vagă pentru problemele noastre. El încearcă timid să ofere o alternativă la asprul ‘fundamentalism academic’ secular pe care îl deplânge: “O nouă constiintă reprezentând o sinteză a două constiinte anterioare – cea crestină clasică (teza) si cea secular – democratică (antiteza) trebuie să se formeze. Nu pot să anticipez forma acestei noi constiinte. Dar sunt încredintat că trebuie să includă elemente perene din amândouă traditiile, viguros reînsufletite si entuziast reconstruite.[3]”

          În cartea sa Istoria ideii de progres, Robert Nisbet îsi încheie studiul remarcând astfel: “…documentele istorice sunt o mărturie clară că [doar] în contextul unei adevărate culturi ce are la bază un profund si dezvoltat simt al sacrului putem să recuperăm conditiile vitale ale poporului însusi, ale credintei în progres trecute, prezente si viitoare[4]…”

          Nici Page Smith si nici Nisbet nu precizează care este continutul ‘sacrului’ si nu au nici o indicatie despre ‘traditia religioasă’ din care poate fi el extras. Si, de bună seamă, nici unul nici altul nu îsi mărturiseste credinta într-un fel care ar putea stârni zâmbete condescendente în rândul colegilor lor de breaslă seculari.

          O rază de sperantă au adus neoconservatorii cu apelul lor la o afirmare mai hotărâtă a credintei religioase. Romano-Catolicul Michael Novak scrie: “Dacă cei care trăiesc într-un sistem capitalist democrat îi pierd din vedere temeliile morale, pierderea moralitătii este inevitabilă…nu este o întâmplare că sistemul capitalist democratic a apărut pe teren iudeo-crestin[5].”

          Si totusi, în timp ce Michael Novak si alti conservatori îsi manifestă respectul fată de roadele adevărului crestin, apărarea robustă a acelui adevăr si a Sfintei Traditii care l-a păzit este jalnic omisă. Este foarte greu de crezut că ambiguitatea conservatorilor în ceea ce priveste credinta nu este motivată de teama lor de a nu fi ridiculizati în lumea academică seculară care tolerează toate ‘credintele’, mai putin iudaismul si crestinismul[6].

          Dostoievski spunea că o dată ce oamenii îsi pierd credinta în Dumnezeu, vor crede în orice. Esecul miscării conservatoare de a restaura moral cultura noastră divulgă încercarea lor zadarnică de a combate decăderea morală fără nici un angajament fată de adevărul religios crestin. Sf. Nil observă aceeasi problemă în secolul al V-lea: “Atât iudeii cât si grecii au dat gres, căci au respins întelepciunea care vine din ceruri si au încercat să filosofeze fără Hristos, care singur a redat adevărata filosofie atât în viata, cât si în învătătura Sa[7].”

          Peter L. Berger, Profesor de Sociologie la Universitatea din Boston scrie: “Credinta religioasă este posibilă numai în măsura în care se întelege că religia satisface anumite nevoi, colective sau individuale…Sociologul poate conclude că religia este necesară pentru a asigura ordinea socială, psihologul poate spune că religia izvorăste din nevoile profunde ale sufletului, dar nici una din aceste sintagme nu duce la afirmatia care începe prin: “Eu cred” [8].

          Conservatorii si neoconservatorii ne-au făcut un serviciu imens dând la iveală falimentul secularismului, în mod special regăsit în odrasla sa vitregă socialistă, a utopiei unui guvern puternic. Ne-au ajutat să întelegem ceea ce contestăm. Dar, desi au propus doar solutii economice, politice, nationaliste si tehnocratice la ceea ce sunt de fapt chestiuni de ordin moral-religios, nu ne-au spus ce anume să apărăm.

          Majoritatea liderilor conservatori n-au reusit să-si ducă la capăt propozitia care începea cu “Eu cred…”, evitând să facă o convingătoare mărturisire de credintă.