[1]  Cea mai gravă diviziune în Biserica medievală a fost aceea care a izbutit să separe cele două ramuri importante ale sale, Biserica Vechii Rome si Biserica Noii Rome, Constantinopolul, si a surorilor sale (Patriarhatele). Controversele hristologice din secolele IV si V au sporit spiritul de rivalitate între Patriarhate care avea să dureze până când cucerirea arabă a Siriei si Egiptului a lăsat liber doar Patriarhatul de la Constantinopole - singurul rămas neocupat din cele răsăritene - ca purtător de cuvânt al Ortodoxiei de la Răsărit. În acelasi timp, prăbusirea Imperiului Roman în Apus a făcut ca Biserica de la Roma să fie singura reprezentantă a unitătii si a ordinii. Crestinismul apusean cu numerosii săi conducători laici a început să vadă în Papa de la Roma pe însusi capul mostenirii crestine, pe când în Răsărit împăratul a rămas Vicerege al Domnului. Întotdeauna a existat o diferentă de limbaj între cele două jumătăti ale vechiului imperiu, iar limbajul tinde să influenteze gândirea. Limba greacă, subtilă si flexibilă, având un vocabular bogat, a generat o perspectivă filosofică diferită de cea latină, de un legalism rigid. Cu timpul tot mai putini aveau sa înteleagă ambele limbi. Traduceri incompetente au adâncit neîntelegerile. Necesitătile si problemele de ordin politic erau diferite. Dispute, chiar schisme,  aveau loc din când în când în timpul Evului Mediu. Si dacă nici una dintre ele nu a pus capăt conflictului, a fost pentru că nici una din părti nu dorea o ruptură definitivă iar legăturile dintre Răsărit si Apus nu erau prea strânse, divergentele putând fi ignorate cu tact. (Pentru rivalitatea dintre Patriarhatul Romei si Patriarhatele răsăritene vezi S. Runciman Biserica în captivitate (New York, 1968, p. 21, n. 1; pentru disputele ulterioare între Roma si Constantinopole vezi S. Runciman, Schisma răsăriteană, pp. 1-27).