Cine câstigă?

          Îmi pare că pierderea valorilor morale crestine continuă chiar si după înfrângerea comunismului de către Apus. Dacă sistemele ateiste neoccidentale sau ex-comuniste nu au putut produce culturi comunitare viabile nu înseamnă neapărat că sistemele occidentale vor fi în continuare dinamice, prospere si libere. De vreme ce drepturile omului sunt dependente de felul în care societatea concepe adevărul transcendent, pierderea credintei afectează profund toate domeniile vietii, inclusiv politica.[1]

          Prăbusirea ideologiei neoccidentale nu presupune renasterea morală din rămăsitele culturii crestine. Dacă societatea comunistă atee si materialistă a decăzut chiar mai repede decât a noastră, nu înseamnă că democratia noastră atee si materialistă nu poate să degenereze într-o anarhie morală sau într-un sistem autoritar, represiv. Căci aceasta pare să fie apocalipsa pe care societatea noastră si-a pregătit-o, renuntând să mai practice adevărul moral religios iudeo-crestin.

          La vremea când zidul Berlinului a căzut, în 1989, si multi conservatori s-au grăbit să ne spună, pe un ton triumfalist, că Occidentul a câstigat ‘războiul rece’ dus împotriva tiraniei si barbarismului, în SUA se săvârseau 1,6 milioane avorturi pe an. Sistemul nostru de învătământ nu a mai putut să-si îndeplinească rolul educativ, nivelul de analfabetism l-a depăsit pe acela din 1887; în orase drogurile făceau ravagii; ajutoarele sociale goleau de bani buzunarele statului; mame divortate care au dat apă la moara feministelor în chestiunea divortului ‘fără vină’ aveau să devină centrul noii clase sărace ‘emancipate’; rata criminalitătii si a infractiunilor continua să crească, la fel incidenta neregulilor din scoli si din lumea afacerilor.

          Abuzurile de tot felul păreau să ajungă normă a procesului politic. Explozia de litigatii continua să se dezvolte într-o cultură a lăcomiei si a încrederii înselate. Cei din clasa afluentă de mijloc continuau să asigure viitorul copiilor lor recurgând la ajutoare sociale gen Medicare. Acesta era ‘dreptul’ lor, dar astfel le împovărau viitorul propriilor copii cu o datorie natională zdrobitoare, astfel ca, până la sfârsitul anului 1992, a treia parte a bugetului în guvernul federal a revenit achitării datoriei nationale; apoi misiunea ‘caută-si-distruge’ care avea să fie dusă la îndeplinire în aceeasi tară care, cu mai putin de 50 de ani în urmă, îi ancheta pe rasisti la Nurenberg pentru ‘crime la adresa umanitătii comise ca parte esentială a programului de inginerie genetică nazist.’

          În 1991, în timpul celor o sută de ore în care fortele de uscat ale SUA au înfrânt armata irakiană cu pretul a mai putin de două sute de victime, în America, tara care pretindea că ‘a câstigat războiul împotriva tiraniei’, s-au operat mai bine de 18.000 de avorturi.

          Numărul tinerilor ucisi pe străzile invadate de crime  ale oraselor americane a depăsit cu mult numărul victimelor de război, ucise de irakienii ‘barbari’, pe câmpul de bătălie, în timpul eliberării Kuweitului.

          Pe durata desfăsurării operatiunea ‘Furtuna în desert’ mii de cazuri de divort s-au prezentat la judecătorie, lăsând mai multi copii de izbeliste, decât numărul de orfani pricinuit de fortele irakiene inamice.

          În timp ce colosul putred al comunismului sovietic s-a prăbusit, în vara lui 1991, posturile TV transmiteau concomitent buletine de stiri cu Boris Eltîn sfidând tancurile cu secvente din Wisconsin din timpul disputei aprige de 40 zile, între cei care manifestau împotriva avorturilor si cei care militau pentru ‘drepturile femeilor de a avorta’.

          Acesta avea să fie al doilea război civil american – în plină desfăsurare – pe tema comertului cu carne umană. În vreme ce proaspăt eliberatele natiuni din Europa de Est s-au întors către America si Europa spre a-si găsi noile repere, noi, în Occident, aveam să alunecăm spre un guvern din ce în ce mai puternic, spre birocratizarea vietii, spre tot mai multe reglementări guvernamentale si spre stagnarea economică. Ne-am astepta ca toate aceste realităti să le fi adus aminte acelor ‘conservatori care aveau ochi de văzut, că asa numitul triumf al tehnologiei în Occident si/sau esecurile economice si umane din comunism, din socialism si din despotismul lumii a treia nu sunt neapărat sinonime cu triumful moral al societătii occidentale moderne si seculare.

          Unii conservatori idealisti vorbesc de parcă miracolul tehnologiei computerelor, al biotehnologiei al asa-numitei revolutii informationale ar detine cheia pentru un viitor mai bun în Occident. Dar acest optimism reclamă chestiunea simbolic enuntată de tăcutii vagabonzi ce stau cocotati pe jocurile video din străzile lăturalnice, care slutesc peisajul urban din America, chestiunea sărăciei cu duhul, a comportamentului imoral, a unei atitudini de vandalism perpetuu împotriva oricărui rost, a purtării viciate, punctate doar de sex si droguri. La ce bun să inventezi noi computere când cei care le folosesc nu stiu nici măcar să citească instructiunile de folosire? La ce ajută ‘revolutia informatională’ când nimeni nu mai are nimic de spus?

          Îndrăznesc să afirm că pierderea puterii morale în Occident este urmarea nemijlocită a pierderii credintei în religia transcendent sacramentală, dovedind că declinul nostru spiritual si social nu poate fi deturnat prin trucuri economice sau stiintifice, oricât de spectaculară ar fi magia lor. Dibăcia tehnică nu poate înlocui caracterul. Toată vorbăria despre promisiunea noilor descoperiri genetice nu rezolvă nimic dacă nu ajută decât la găsirea unor noi ‘motive imperioase’ pentru avort. Triumfalismul multor conservatori americani gen ‘noi suntem cei mai buni’ este contrazis de faptul că, din punct de vedere moral, ‘visul american’ începe să arate ca un cosmar, în care se războiesc între ele triburi egoiste, lacome, imorale si violente.[2]

          În lexiconul cauzelor apărate de conservatori politica, economia, învătământul si stiinta se situează înaintea religiei, moralei si eticii. De exemplu, propunerile de inginerie socială înaintate de conservatori precum Charles Murray nu sunt cu nimic mai putin seculare si manipulative decât cele ale stângii. Conservatorii se poartă de parcă problemele oamenilor ar fi rezolvate de programe guvernamentale seculare, de initiative diplomatice sau militare, de noi tehnologii informatice sau de investitii în domeniul biotehnologiei. Desi conservatorii se întâmplă să critice decăderea morală a vremurilor noastre (când vorbesc despre ‘destrămarea familiei’), ei sunt incapabili să ofere o solutie viabilă, în afara apelurilor la: măsuri economice suplimentare, legi ce protejează dreptul la muncă, metode educationale îmbunătătite, cheltuieli pentru apărare, termene prelungite pentru cei întemnitati, ‘valori familiale’ (termen ce prezintă Noul Ierusalim în imagini ŕ la Disneyland), mărirea cheltuielilor  pentru cercetare si dezvoltare, mai multe economii, mai mult (sau mai putin) consum, taxe mai mici, reducerea cheltuielilor de ajutor social – toate acestea însă nu sunt un leac  eficace pentru milioanele de suflete bolnave, aduse în starea aceasta de largi doze de hedonism american secular.