Cutia Pandorei
Încercarea esuată de a reforma Biserica Romano-Catolică a deschis o
cutie a Pandorei cu nedorite urmări. În loc să reformeze Biserica istorică
din Apus, Reformatorii au părăsit-o si au început să inventeze noi
'biserici' care apoi au evoluat în tot atâtea religii cu drepturi egale,
fiecare divizându-se la rândul ei, dând apoi nastere la nenumărate secte si
culte. Schisma a provocat mai întâi o stare de război, ce avea să ducă
ulterior la babilonia denominatiilor. Era modernă a 'crestinismului' cultic,
pluralist a sosit.
Reforma a avut numeroase urmări nedorite. Protestantii au distrus
imaginile religioase si au desacralizat arta bisericească, reprezentări pe
care Reformatorii le-au considerat 'idoli'. Au invocat porunca biblică
referitoare la chipuri cioplite, si nu o dată au omorât cu pietre pe călugării
sau pe laicii care încercau să-si apere bisericile împotriva atacurilor
Protestante devastatoare. Această miscare Protestantă iconoclastă -
anti-culturală, anti-liturgică, anti-traditională, anti-sacramentală,
subiectivă si reductionistă - a contribuit enorm la declinul culturii crestine
si la aparitia unui puritanism anti-artă si chiar anti-realitate, care se regăseste
în majoritatea formelor actuale de Protestantism. Si astfel Protestantii aveau
să devină cu totul izolati de propria lor cultură, retrăgându-se din
domeniul artelor, stiintelor umaniste si politice, pentru ca locul rămas liber
să-l ocupe secularisti agresivi, anti-crestini. Reforma a deschis de asemenea
portile spiritului reînnoit al maniheismului, credinta eretică din vechime,
potrivit căreia lumea spiritului este superioară lumii fizice. Prejudecata
Protestantă împotriva cărnii, ce neagă în ultimă instantă Încarnarea însăsi,
este vie si în ziua de azi în atitudinea anti-sacramentală a
Protestantismului care favorizează o slujire 'pur spirituală', în suspiciunea
sa fată de artă, icoane, pictură, tămâie, vesminte, natură si frumusete,
în falsa dicotomie între evanghelizare si restul activitătilor din viata
'lumească'.
Făcându-si datoria cât au putut de bine si arătându-se nepăsători
fată de ceea ce s-a dovedit un esec în încercarea de a reforma Biserica
Romano-Catolică, primii Protestanti si-au făcut un titlu de glorie din ceea
ce, vreme de peste o mie cinci sute de ani, a fost considerat un evident viciu:
dezbinarea între crestini. Cum cauza lor a devenit o rusine în lumina
secolelor de unitate crestină, ei au început să ignore precedentul istoriei
Bisericii.
Si totusi, lideriii Reformei nu au fost cu totii ignoranti în ce
priveste istoria Bisericii. Ei stiau prea bine că în Biserica primară
autoritatea Sfintei Traditii si succesiunea apostolică au fost de mare pret. De
exemplu, Reformatorii au avut acces la documente precum Epistola
lui Dionisie, Episcop de Alexandria, către Novatus (în A.D. 166) pe care
îl mustra astfel:
"Ar fi trebuit să fii gata să
suferi orice în loc să dezbini Biserica lui Dumnezeu. Martiriul ales pentru
evitarea schismei ti-ar fi adus la fel de multă cinste ca martiriul ales pentru
a scăpa de idolatrie, dacă nu chiar mai multă. Căci în cazul al doilea omul
este martirizat pentru ca să-si salveze sufletul, în primul pentru ca să
salveze întreaga Biserică[1]."
Reformatorii au stiut de asemenea că Irineu, în cartea sa din A.D. 180,
Împotriva ereziilor, scria:
"Cel ce este cu adevărat un
discipol spiritual îi va judeca pe aceia care provoacă dezbinare si care întorc
spatele iubirii lui Dumnezeu, urmărindu-si propriile interese în loc să caute
la unitatea Bisericii, care pentru pricini neînsemnate sfârtecă si dezbină măretul
Trup al lui Hristos, distrugându-L pe cât le stă în putere[2]."
Luther, Zwingli, Calvin si cei de teapa lor n-au fost străini de învătătura
Sf. Ciprian de Catargina, care în A.D. 251 scria:
"Dacă cineva nu tine la
unitatea Bisericii îsi mai poate oare imagina că are credintă? Dacă se împotriveste
Bisericii, mai poate să se considere oare în Biserică, atâta vreme cât Sf.
Apostol Pavel tocmai despre aceasta învăta când scrie despre unitate: 'un
Trup, un Duh, o Nădejde a chemării voastre, un Domn, o Credintă, un Botez, un
Dumnezeu'?…Episcopatul este unul, din el face parte fiecare episcop.
Biserica este si ea una…Mireasa lui Hristos nu poate fi batjocorită…Cel
care se desparte de Biserică unindu-se cu o desfrânată este separat de
promisiunile Bisericii; să nu astepte nici o răsplată de la Hristos cel care
uită de Biserica Sa. Acela care s-a lepădat de Biserică devine un străin, un
dusman. Cel care nu are Biserica drept Mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu drept
Tată…"[3]
Ironia face că multe dintre primele secte Protestante au pretins că 'se
întorc la credinta simplă a Bisericii primare'…În realitate însă, Părintii
Bisericii istorice i-au denuntat clar si răspicat pe toti schismaticii, pe toti
cei care dezbină Trupul lui Hristos - Biserica Una Sobornicească si
Apostolească - pentru un motiv sau altul. Reformatorii au stiut de toate
acestea, si, în măsura în care au stiut, faptele lor sunt de neiertat.
Pe de altă parte este evident că Reformatori precum Wycliffe, Huss,
Luther, Calvin, Zwingli si ceilalti au declansat un proces istoric de proportii
revolutionare, ale cărui consecinte, dacă le-ar fi prevăzut, mai mult ca
sigur nu le-ar fi dorit. Fără îndoială, Reformatorii Protestanti nu au avut
nici cea mai vagă idee că Reforma, cu impulsul ei pluralist neintentionat, va
deveni motorul principal al secularizării culturii occidentale. La fel după
cum nu au stiut că ideile Reformei se vor alătura nefericit filosofiei
umaniste a ultimei miscări 'scolastice' - Iluminismul. Mai mult decât atât, e
putin probabil că Reformatorii au prevăzut că,
distrugând unitatea crestină în Apus, ei distrug în acelasi timp si
puterea Bisericii Apusene de a disciplina. În lumea Reformei, un Protestant
care nu a dorit să fie disciplinat de biserica sa sau de învătătura ei,
putea să colinde în susul si în josul străzii sale până a găsit o altă
biserică, ori putea, pur si simplu, să inventeze el însusi o biserică. Mii
de Protestanti în căutarea unei doctrine 'pure' au procedat asa.
[1]
Eusebiu, Istoria Bisericii,
cartea VI, p. 285.
[2]
Sf. Irineu, Împotriva
ereziilor 4, 33, 7 A.D. 180, în Credinta
Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W. A Jurgens, p. 221.
[3]
Sf. Ciprian de Catargina, Tratatul
despre unitatea Bisericii Catolice (Universale) , în Credinta Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W. A Jurgens, p.
221.