Calvin

          Cel care a îmbinat cel mai strâns rationalismul augustinian reductionist al scolasticii medievale cu cauza Protestantă a fost Reformatorul elvetian Jean Calvin. Cum filosofia calvină a influentat ctitorii Puritani din America, iar teologia sa a pus bazele doctrinelor Prezbiteriene  din care au evoluat atâtea secte americane, influenta sa asupra gândirii Protestante si, prin generalizare, asupra culturii americane, se cuvine înteleasă.

          În Calvinism, traditia rationalismului scolastic rigid ce se regăseste constant în Biserica Romano-Catolică de la Augustin încoace, a cunoscut noi forme de manifestare[1].

          Calvin si-a definit doctrina sa augustiniană a predestinării în Institutiile sale:

          “Prin predestinare întelegem decretul etern al lui Dumnezeu prin care El a decis ce se va alege de fiecare om. Căci nu toti sunt făcuti pentru acelasi destin; viata vesnică este pregătită pentru unii, iar blestemul vesnic pentru altii. Fiecare om, a fost creat pentru unul sau altul din aceste scopuri si astfel el e sortit fie vietii, fie mortii.”[2]

          Ca răspuns la învinuirea că doctrina sa fatalistă ar putea distruge motivatia omului pentru a asculta de poruncile lui Dumnezeu, Calvin a răspuns că nimic în doctrina predestinării nu scuză ‘nepăsarea crasă’; vointa divină poate fi citită din Scriptură si toti oamenii, ‘alesi’ sau nu, trebuie să-si conformeze purtarea în consecintă.

          Calvin a aplicat această logică de fier întregii societăti. De vreme ce comportamentul omului nu a avut nimic de a face cu mântuirea sa, a apărut tentatia nesupunerii în fata legii divine. Chiar dacă omul a fost sau nu ales, ceea ce el  face nu afectează cu nimic mântuirea sa. De vreme ce alegerile morale ale omului nu au nici o legătura cu mântuirea sa, Calvin a găsit că pentru a compensa lipsa de motivatie pentru o purtare morală si disciplinată, Biserica si Statul trebuie să controleze de îndeaproape pe toti cetătenii. Moralitatea legalizată a Puritanismului a devenit o disciplină socială născută din credinta lui Calvin că oamenii nu dispun de liberul arbitru. El a dorit să monitorizeze comportamentul tuturor, în special al crestinilor.

          Pentru Calvin Dumnezeu a fost un judecător pretentios sub al cărui ochi scrutător crestinii trebuie să se poarte sobru, dacă nu din frică de Dumnezeu, măcar din frică de puterea Bisericii si a Statului de a constrânge moralitatea oamenilor până în cel mai mic detaliu si de a pedepsi cu asprime orice comportament deviant.

          Viata si opera lui Calvin a fost pusă în slujba ‘Dumnezeului’ său necrutător. Când predicile sale nu izbuteau să convingă, a recurs la fortă, interzicând anumite fapte sau cuvinte. Cum în Geneva lui Calvin întreaga gamă de distractii a fost considerată ‘nepotrivită’, astfel că până si căscatul în biserică era considerat un delict, avea să se nască o nouă religie, sumbră si trufasă, numită ‘Puritanism’.

          Cea mai mică critică îl înfuria pe Calvin. Cei care i-au contestat teologia au fost făcuti ‘porci’, ‘măgari’, ‘câini’, ‘idioti’, ‘împutiti’, ‘sarlatani’. Într-o dimineată Calvin a descoperit un poster lipit de amvon, prin care era acuzat de ‘ipocrizie crasă’. Calvin conducea indirect orasul-stat al Genevei, fiind în acelasi timp mare teolog si inchizitor, si deci a dispus de puterea de a contracara un asemenea ‘afront scandalos’. Un suspect avea să fie curând arestat. Nu s-a găsit asupra lui nici o dovadă, însă a fost torturat zi si noapte vreme de o lună până a recunoscut. Apoi, cu picioarele pironite, a atârnat o zi întreagă în fata multimii. În cele din urmă a fost decapitat.

          Dacă ‘Dumnezeul’ lui Calvin n-a îngăduit liberul arbitru, nici Calvin nu a găsit de cuviintă s-o facă. Justificarea sa fată de executia nefericitului aceluia de ‘zeflemitor’ care lăsase mesajul critic pe amvonul lui Calvin divulga mentalitatea rusinoasă a tuturor inchizitorilor tirani ai Reformei. “Dacă papistasii sunt atât de necrutători – scria Calvin – nu ar fi o rusine ca apărătorii lui Hristos să se lase mai prejos în apărării adevărului de neclintit?”

          Istoricul William Manchester scrie:

          “În teocratia orwelliană a lui Calvin…Consitoriul [politia calvinistă a gândirii]…nu făcea distinctie între religie si moralitate…legislatia prevedea numărul felurilor de mâncare servite la fiecare masă si culoarea îmbrăcămintii purtate. Fiecare avea dreptul să se îmbrace în functie de pozitia sa socială…nicicând n-a fost o societate mai stratificată social. Crezând că fiecare copil al lui Dumnezeu a fost predestinat, Calvin a fost hotărât ca fiecare să-si cunoască locul în societate…

          Avortul n-a constituit o problemă politică, deoarece orice femeie gravidă nemăritată a fost înecată…[împreună cu pruncul ei nenăscut si cu iubitul ei, dacă acesta putea fi găsit].

          Crima capitală a fost, desigur, erezia…A împărtăsi alte credinte religioase decât cele ale majoritătii era ceva de neiertat în Geneva lui Calvin, ca, de altfel, în alte teocratii Protestante. Ironia Reformei a făcut ca miscarea împotriva Romei, care a început cu afirmarea judecătii individuale, acum a ajuns să o repudieze în întregime. Apostazia a fost considerată o ofensă adusă lui Dumnezeu si trădare fată de stat. Ca atare a fost pedepsită printr-o moarte rapidă, agonizantă.”[3]

          Calvin nu a detinut nici o functie politică în mod oficial. Nici n-a avut nevoie. Primăria Genevei a găsit de datoria ei să fie protectoarea bisericii, a ideilor, teologiei si autoritătii lui. După Calvin, scopul guvernului era acela de a reglementa societatea potrivit vointei lui Dumnezeu asa cum o interpreta el. Vreme de aproape douăzeci de ani Geneva a fost un model de teocratie, un stat controlat de biserică. Calvin a învătat că o biserică organizată a fost esentială pentru ca statul să-si exercite controlul. Viziunea sa reflectă însă cele mai sinistre decrete papale de la Roma.

          Idea dependentei de biserică a membrilor ei pentru mântuirea lor, părea să contrazică învătătura lui Calvin în ce priveste predestinarea. Dacă oamenii au fost deja alesi, sau sortiti pierzaniei, la ce mai conta dacă apartii sau te supui unei biserici? Aceasta avea să fie o chestiune delicată, atât pentru Luther cât si pentru Calvin, deoarece, în mod logic, ameninta să le submineze puterea ecleziastică si politică. Însăsi doctrina lor părea să-i facă usor de înlăturat. Si totusi, ‘voci lăuntrice’ le-au spus că lucrurile nu pot rămâne asa. Explicatia lui Calvin a fost simplă: a fost voia Domnului ca cei alesi să fie mântuiti prin adevărata – cu alte cuvinte a lui Calvin – biserică! Prin învătătura ei inspirată, prin disciplina ei căile Împărătiei pot fi revelate pe pământ. O ‘voce lăuntrică’ – scria el – l-a lămurit. Si astfel, în absenta Sfintei Traditii, legitimarea finală a autoritătii sale nu s-a bazat pe continuitatea apostolică sau pe cinstirea doctrinei, ci pe o revelatie personală si, astfel, foarte subiectivă.

          Ironia a făcut ca începând să re-creeze autoritatea noii sale ‘biserici’, Calvin a imitat-o pe cea a Bisericii Romane împotriva căreia s-a răzvrătit. L-a înlocuit pe Papa cu el însusi, Biserica Romană cu ceea ce avea să devină denominatia Prezbiteriană, pe episcopii Romani cu prezbiterii, Inchizitia cu Consistoriul.[4]

          Calvin a fost profund influentat de Augustin, Toma d’Aquino si traditia rationalistă scolastică Romano-Catolică, unde teologia fusese sărăcită de orice taină, fiind redusă la niste formule teologice reci, unde învătătura augustinianismului a ajuns mai extremistă decât aceea a lui Augustin însusi. Calvin s-a inspirat de asemenea din umanismul Renasterii care a văduvit teologia si arta religioasă de taina ei sfântă, supunând totul unui control ‘stiintific', naturalist, de parcă nu ar mai exista adevăruri sacre, de ne-negociat, de parcă toate sacramentele Bisericii ar fi simboluri supuse examinării rationaliste, si nu Sfinte Taine, iar iconografia ar fi fost o simplă ilustrare biblică ce are nevoie mereu de ‘actualizări’ si îmbunătătiri!

          Urmasii lui Calvin au mers chiar mai departe decat mentorul lor, dând o expresie formală unei teologii cu totul noi fără nici o legătură cu practica Bisericii istorice de la Răsărit sau din Apus. Calvinismul, supranumit si ‘teologia Reformată’ a rupt-o cu traditiile trecute ale Bisericii într-un fel atât de brutal, încât putini ar fi fost cei care l-ar fi putut anticipa, chiar în timpul perioadei de început a Reformei. N-a fost o coincidentă faptul că singurul Părinte al Bisericii Romane din care teologii Reformati au citat selectiv a fost Augustin. Părintele cel mai problematic al Bisericii Apusene avea astfel să devină singura legătură a Calvinistilor cu trecutul crestin.