Cap. 7 UMANISMUL AMERICAN

          Ideile filosofilor iluministi s-au răspândit în Lumea Nouă la fel ca în întreaga Europă.[1] Thomas Jefferson, Thomas Paine, Benjamin Franklin si multi alti ctitori ai Americii au fost profund influentati de noua credintă Protestant-Iluministă în ratiunea omenească, atât de bine exprimată de Condorcet. Idea perfectibilitătii nelimitate a speciei omenesti, nu crestinismul istoric, a fost ideologia predominantă a experimentului american.[2]

          Deoarece în zorii istoriei americane tranzitia de la credinta crestină la materialismul secular nu se definitivase, unii din ctitorii americani continuau să-si înzorzoneze discursurile si scrierile cu referiri, adesea personale si fervente la ideile si învătătura crestină. Cu toate acestea, asa cum istoria noastră ulterioară avea s-o arate din plin, natiunea formată pe temelia asezată de ei este una agresiv seculară ce se opunea acum aproape fiecărei învătături morale, ierarhice si sacramentale din Biserica istorică.

          De la începutul istoriei americane, influenta a două forte secularizante anti-crestine avea să modeleze etosul american.[3] Prima se regăseste în teologia Puritanismului calvin bazată pe dublul stâlp ideologic al fatalismului augustinian si 'Sola Scriptura', ostilă traditiei bisericesti, slujirii liturgice, icoanelor, episcopilor, sacramentelor si, la fel de bine, printilor si regilor împotriva cărora Puritanii s-au revoltat în politică. A doua fortă anti-crestină avea să fie modelată de cei ca Jefferson, care, fără retineri, au preluat ideile Iluminismului european si s-au străduit să le aplice documentelor fundamentale ale Americii în uriase doze utopice, umaniste.

          Conceptul calvin al 'alesilor' a fost convenabil secularizat de ctitorii americani si extins sistemelor politice prin care o natiune putea să devină 'aleasă'. Astfel că primii americani, atât Puritanii cât si umanistii din Iluminism s-au considerat cetăteni ai unei natiuni alese - oameni ai legământului - o 'cetate de pe colină'.[4]

          În timp ce a devenit complet secularizată, America Protestantă a păstrat totusi un anumit atasament fată de o formă de 'crestinism' diluat, comod si usor acceptabil de societate.[5] Americanii au respins formele si mai crude ale bigotismului anti-religios manifestat de filosofii iluministi francezi, multi dintre ei stând la o parte si aplaudând decapitarea si persecutarea atâtor si atâtor preoti în timpul revolutiei franceze.[6]

          Cu toate acestea, umanistii americani au adoptat cu entuziasm elemente utopice din gândirea iluministă si din curentul romantic ce i-a urmat. America, credeau ei, urma să fie 'un nou paradis, …un nou Canaan [care] îl va depăsi pe primul', asa cum poetul laureat al Revolutiei franceze, Philip Freneau, a scris în poemul său Gloria Americii.[7]

          Noua constiintă americană proslăvită de Freneau avea să fie odrasla iluminismului francez, nu a Bisericii istorice.[8] Oricât de seculară era în esentă, această constiintă era străbătută de o viziune utopică de o intensitate religioasă. Acest vis utopic a fost, involuntar, îmbinat cu aspectul milenar al Protestantismului si cu determinismul fatalist al lui Calvin, permitându-le astfel americanilor să îmbine în mod convenabil, ceea ce istoricul Page Smith numea: 'asteptările utopice lumesti si dogma crestină…'[9]

          Tot mai mult în noua 'utopie' americană, păcatul a încetat să fie considerat drept cauză a crizei morale a oamenilor, iar 'progresul materialist' - si în cele din urmă cel economic - avea să fie idolatrizat tot mai mult, devenind noul 'Dumnezeu' care va salva poporul american 'ales' nu de păcat, ci de înapoiere politică si economică.[10] S-a ajuns să se creadă că prosperitatea va duce la bunătate fără să mai fie nevoie să se ia în ecuatie problema păcatului sau a căintei. Educatia, belsugul economic, indicii de crestere continuă, vor crea un mediu atât de plăcut încât nu va mai fi nevoie de căintă de vreme ce oamenii educati, bine hrăniti, democratic reprezentati vor fi prea fericiti pentru a se angaja într-un mod de comportament anti-social sau auto-distructiv.[11] Cu alte cuvinte, virtutea si bunătatea vor fi inventate din nimic, fără ajutorul nici unei Sfinte Traditii demodate.

          Foarte rar în moralismul agresiv al noului lexicon al ambitiei americane se poate deslusi un ecou din Biserica primară, care învătase că nebunia bogătiilor si a părerii de sine sunt rădăcinile răului, că liberul arbitru si libera alegere ne fac moral răspunzători pentru actiunile noastre, nu numai în fata oamenilor, dar si în fata lui Dumnezeu. De asemenea, că Dumnezeu doreste să fim fără păcat si să ne iubim aproapele ca pe noi însine. Si mai putin au înteles ctitorii utopici desertăciunea ideii potrivit căreia prin propriile noastre eforturi, si cu atât mai putin printr-un sistem politic secular, putem făuri raiul pe pământ prin câstig material, inginerie socială sau printr-o politică de dreapta. Nu se stie cine i-a influentat pe ctitorii umanisti americani, însă oricine ar fi fost, era departe de spiritul Părintelui desertului Sf. Ioan Casian, care în sec. IV scria:

          "O normă sigură pentru stăpânirea de sine, transmisă de către Părinti, este aceasta: opreste-te de la mâncat cât esti încă flămând si nu continuă până te-ai săturat. Când Apostolul a spus: 'Îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte', el nu ne-a interzis să ne satisfacem nevoile vietii, ci ne-a prevenit împotriva lăcomiei, egoismului si trufiei…"[12]

          Atât părintele (Protestantismul), odrasla (Iluminismul) si derivata sa (miscarea Romantică) dominau gândirea americană de la începuturi străbătută de un climat de răzvrătire împotriva Sfintei Traditii, sacramentelor, ierarhiei, spiritului comunitar, structurilor patriarhale, învătăturii Bisericii istorice, căintei pentru lăcomie si egoism si, în cele din urmă, împotriva lui Dumnezeu.

          Îmi pare că în esentă Protestantismul american a ajuns să afirme că nu există nici o altă autoritate în afara individului. Luther si Calvin au contestat cu succes Biserica Romană Apuseană, inventând o nouă teologie individualistă. Individul, în întelegerea Protestantilor americani de sec. XVIII-XX putea să ridice vălul de pe Sfânta Sfintelor si să aplice metode de exegeză biblică, reductioniste si subiective de tip calvin, tuturor problemelor vietii.[13] La urma urmei, Zwingli declarase că Împărtăsania Bisericii istorice este o fraudă, Consilul din Dort descoperise că taina relatiei lui Dumnezeu cu omul poate fi explicată (si chiar redusă) la cele cinci puncte ale Calvinismului si, recent, Credinta avea să fie redusă si ea la nivelul 'crestinismului rational' al Unitaristilor. 'Experienta nasterii din nou' individualizată si subiectivă a cultelor de sec. XIX avea să renunte la nevoia esentială de Botez, Spovedanie si Împărtăsanie, de vreme ce experienta crestină a devenit o 'cunoastere a lui Iisus ca mântuitor personal'. În sfârsit, în secolul nostru psihologia a explicat si înlocuit spiritualitatea, asa cum solutiile politice la problemele morale au înlocuit chemarea traditional-crestină la căintă.

          În cele din urmă, rationalismul Protestantismului augustiniano-calvinist, combinat cu utopica dependentă americană de progres material avea să devină adevărata religie în America. Fată de Biserica sacramental-apostolică din vechime, această nouă 'religie' este în întregime un fenomen inventat, secularizat. Oricât de elaborat ar fi în subtilitătile sale eclesiastice, el avea să devină complet relativist - un produs al vremii sale rupt de orice continuitate de sens cu Biserica istorică, sacramental-liturgică.[14]

          Gânditorul Ortodox Pr. Thomas Hopko scrie: "Referirile la doctrina si practica religioasă din America sunt [acum] străine de ceea ce este adevărat sau fals, bine sau rău, cu sau fără rost. Aceste referiri privesc, aproape fără exceptie, doar ceea ce este modern sau înapoiat…"[15]