Anarhia Anabaptistă
Încă de la începuturile sale, Protestantismul a
inventat două traditii adverse. Una din ele urma să reformeze Biserica Romană.
A doua este însusi spiritul anarhei iconoclaste reprezentată de Anabaptisti
si, mai târziu, de Quakeri si sute de alte secte derivate, care au respins
majoritatea formelor de contract social, responsabilitate si chiar guvernare
civică. Pentru Anabaptisti Hristos era marele mântuitor, marele salvator de
tip Lenin-Mao al tuturor timpurilor, nu întemeietorul institutiei
sacramental-istorice cunoscută sub numele de Biserică.
Diferite secte anabaptiste au căutat să se reîntoarcă
la ceea ce credeau că este 'crestinismul primar', luând Predica de pe Munte
din contextul Scripturii si aplicând-o
într-o manieră subiectivă. Au devenit astfel niste perfectionisti evlaviosi
care, precum Calvin, au respins orice podoabă, băutura si orice formă de
distractie. Erau adeptii egalitarismului într-un
fel aproape comunist, retrăgându-se în comunitătile lor 'sfinte', izolate de
lume.[1]
Lumea, credeau Anabaptistii, era incorigibilă - cu totul rea - si va rămâne
asa până la A Doua Venire. Din perspectiva perfectionistă si apocaliptică a
miscării Anabaptiste singura sperantă a crestinilor era să se retragă în
ghetouri formate exclusiv din convertiti care au văzut 'Lumina Interioară',
s-au 'rebotezat' si au 'renăscut'.[2]
În Europa, în timp ce Reforma radicală lua
proportii, au început să apară tot mai multe manifestări schismatice si
anarhice. De exemplu, Consiliul din Munster din 1534 a fost asaltat de un grup
de Anabaptisti radicali sub conducerea lui Jan Beuckels de Leiden. Beuckels si
adeptii lui au distrus primăria orasului si toate documentele ce priveau
datoriile si contractele juridice pentru a-si arăta dispretul fată de
proprietatea privată. Au ars cărti si manuscrise care, în viziunea lor,
reprezentau caracterul 'lumesc' necrestin, au instituit poligamia si comunismul
în numele 'dragostei crestine'.
Noul amalgam Anabaptist de egalitarism radical
de tip comunist, combinat cu poligamie si violentă, a îngrozit comunitatea
Protestantă moderată. De fapt, Martin Luther si alti Reformatori au urmat în
mare parte traditia Romano-Catolică a mijloacelor de 'convertire' a oamenilor
la cauza lor; asa au convertit printi, regi, lorzi si duci iar oamenilor li s-a
cerut să urmeze exemplul mai-marilor lor. Democratizarea radicală a miscării
Anabaptiste a fost la fel de străină de Luther după cum era si Catolicismului
Roman.
[1]
"Anabaptistii au impus cu insistentă autoritatea unică a Scripturii
si atribuirea…aceleiasi definitii de 'simbol' pentru botez, la fel cum
Calvin aplicase Cinei Domnului…Luther si Calvin i-au acuzat pe Papă si pe
Anabaptisti de subiectivism în această privintă…Calvin considerase că
ceea ce pervertise sacramentele…în rândul 'Evanghelicilor' [asa cum
Anabaptistii au început să-si spună] se asemăna cu
deviatia 'papistasilor' [si era]…o apostazie de la 'doctrina pură
si necoruptă a Sfintilor Apostoli' (Menn. Nw. Geb. [Harrison 126])"
ibid. p. 315.
[2]
Evlavia exclusivistă aproape xenofobă a miscării Anabaptiste avea
să anticipeze evlavia fundamentalistilor americani în special în privinta
retragerii din 'lume' si a subiectivitătii credintei. Jaroslav Pelikan
prezintă câteva puncte din perspectiva respingerii Anabaptiste a traditiei
crestine, după cum urmează:
"Ceea ce era cu adevărat 'apostolic'
a fost transmis prin 'învătătura
lui Iisus Hristos si a apostolilor' indiferent de învătătura 'tămăduitorilor
si a oamenilor învătati' care au învătat altfel 'chiar din vremea
apostolilor până în ziua de azi'. În ciuda pretinsei autorităti a
'acestor multe veacuri' a fost necesar să se găsească 'lumina naturală'
a ratiunii omenesti, nu Cuvântul lui Dumnezeu, ca sursă a unei astfel de
traditii. [Adevărata doctrină crestină] s-a pierdut 'cu multă vreme înainte'
si o dată cu ea adevărata doctrină apostolică…vreme de o mie patru
sute de ani [sustineau Anabaptistii] nu a existat nici biserică, nici
sacrament.
Adevărata biserică era un 'grup restrâns
de oameni' si a fost întotdeauna o minoritate. Încă de pe vremea
apostolilor biserica a 'degenerat treptat', încrezându-se în 'fapte
exterioare' dintre care…'ceremoniile'…si-au arătat pe fată
idolatria…Adevărata biserică, 'sălăsluită în Duh' a trebuit să se
separe de 'biserica trupească.'" Ibid. pp.
314-317.