Pietismul sau
fuga de realitate
Mult mai grave, în ceea ce priveste consecintele pentru societatea
occidentală, aveau să fie concluziile la
care Luther a ajuns datorită fricii sale de violenta politică pe care
'Reforma' sa a generat-o. Fortat de împrejurări, Luther a ajuns la un fel de
concluzie schizofrenică. În lumea seculară a 'păcatului' recursul la fortă
este necesar în numele legii si ordinii. Cu toate acestea, în Biserică nu
contează decât chestiunile privitoare la 'Spirit'. În consecintă, Biserica
trebuie să se ocupe numai de 'viata interioară'.
Luther a introdus idea separării 'vietii
obisnuite' de 'viata spirituală'. Această separare avea să îl îndreptătească
pe Luther în încercarea sa de a se sustrage oricărei responsabilităti pentru
anarhia, războiul si rebeliunea declansate de 'Reforma' sa. În separarea
convenabilă a bisericii de stat trebuie văzută nasterea pietismului
Protestant, care s-a definit ca o separare a vietii în compartimente, astfel
ca, într-un fel să fie tratate chestiunile 'lumesti', si într-altul 'viata
spirituală'.
Aproape de la începuturile sale, Lutheranismul
a încercat să încredinteze statului autoritatea seculară si chiar
bisericească, limitându-se doar la a propovădui celor credinciosi.[1]
Acest pietism Lutheran avea să fie o bună scuză pentru esecul miscării
Protestante de a face fată realitătii exterioare anarhice pe care
această miscare a generat-o.
Si Calvin avea să cadă victimă problemei
inerente a Protestantismului, asa cum o evidentiază si recurgerea la violentă
împotriva tuturor celor care i-au contestat caracterul sau teologia. Fără
nici un corp autoritar care să modereze neîntelegerile doctrinale, schismele
continuau la nesfârsit. Accentuând importanta Bibliei în detrimentul
Bisericii istorice, Calvin avea să cadă victimă spiritului de rebeliune pe
care l-a generat. Astfel că a început să vorbească despre nevoia unui cler
educat care să interpreteze Biblia.[2]
Si astfel ajungem la ironia finală a Reformei: nevoia lui Calvin de a crea o
nouă 'traditie' teologică pentru a o înlocui pe cea veche si refugiul în
pietism al lui Luther, după reprimarea brutală a adversarilor săi teologici.
Retragerea Reformatorilor într-un
autoritarism pietist ne oferă un exemplu grăitor pentru contradictia inerentă
a Protestantismului, de simultană rebeliune împotriva ordinii si traditiei,
dublată de nevoia insistentă de o nouă,
Protestantă 'traditie'.
Teoretic, Calvin a subliniat nevoia oamenilor
de a încerca să înteleagă, prin ei însisi, vointa lui Dumnezeu si de a o
urma individual. În practică însă, această abordare 'intuitivă', la îndemâna
oricui, avea să ducă la anarhie, astfel că a fost nevoie de o nouă 'traditie
Reformată' Protestantă pe care oamenii să o urmeze. Confesiunile oficiale
nou-instituite (Lutherane si Reformate) stau drept mărturie încercărilor
patetice ale Protestantilor de a
restaura ordinea si chiar de a o impune.[3]
[1]
Aceasta i-a făcut pe unii Lutherani, Schliermacher de exemplu, să
învete că 'a fi un bun crestin înseamnă a fi un bun german.' Această
evlavioasă filosofie a vietii avea să contribuie, după părerea multora,
la pasivitatea bisericii germane fată de ascensiunea lui Hitler la putere,
si totodată să asigure baza filosofică a unor Protestanti din secolul XX,
ca Billy Graham, care refuză să facă orice comentariu pe chestiunea
avorturilor pentru că, în chiar cuvintele lui Graham: "Eu nu propovăduiesc
decât Evanghelia".
[2]
"Schisma…avea tendinta să ducă la noi schisme, căci fiecare
nouă sectă nu a fost destul de pură pentru unii care astfel s-au separat,
o dată mai mult, căutând o biserică cu adevărat pură" Jaroslav
Pelikan, Reforma Bisericii si a
Dogmei, p. 86.
[3]
Articolul 16 din Declaratia de
la Augsburg. Formula de concord, capitolul 12. Articolele eronate împotriva Anabaptistilor. Cele 39 de Articole
Anglicane despre religie, articolul 36.
A doua declaratie helvetică, capitolul 30. Declaratia
scotiană, capitolul 24. Declaratia
de le Westminster, capitolul 23 - pentru a mentiona dar o parte din
corpul tot mai numeros de declaratii Lutherane si Reformate care au încercat
să restaureze ordinea în rândurile fractiunilor rebele, războinice,
Protestante.
Peter J. Leithart scrie; "Abandonând
viziunea Romană a ritualului, Reformatorii aveau să fie nevoiti să facă
fată contestărilor venite din partea Anabaptistilor…au încercat să
reziste logicii aparente a Anabaptistilor fără să-si abandoneze
principiile de 'Sola Scriptura' si 'Sola fide'." First Things, ianuarie, 1993.