Cap. 9 NASTEREA RELIGIEI CIVILE AMERICANE

          Puritanii, mergând pe urmele lui Calvin, au pecetluit primele veacuri de istorie americană cu un spirit pietist si războinic. Pe de altă parte, Quakerii au marcat natiunea americană prin trăsătura aceea subiectivă, patetică - probabil echivalentul religios al miscării Romantice a lui Jean-Jaques Rousseau, care îndemna la o întoarcere spre natură.

          Quakerii au preluat si răspândit mostenirea impulsului Anabaptist spre anarhie si spre o aproape totală subiectivare si privatizare a 'chemării' spirituale date drept 'Lumină Interioară'. Din perspectiva Quakerilor nu este nevoie nici de magistrati, nici de clerul bisericii sau de orice altă formă de autoritate oficială bisericească sau seculară. Ei considerau că Dumnezeu si voia Sa pot fi găsite în mintea si inima fiecărui crestin, după cum crede fiecare.[1] La modul ideal, fiecare credincios ar urma să fie propria sa 'Sfântă Traditie', 'episcop' sau 'preot'. Doctrina, liturghia si învătătura au fost înlocuite de constiinta personală si de intuitie, călăuza lor fiind citirea subiectivă a Scripturii 'asa cum o dictează spiritul'.

          Puritanii si Quakerii, direct sau pe căi ocolite, au modelat deopotrivă constiinta crestină americană. Si, în timp ce se contraziceau, în aparentă, asupra unor articole doctrinale, si unii si altii aveau cam aceleasi idealuri revolutionare. Atât Puritanii cât si Quakerii erau anti-episcopali; contestau structurile de autoritate ale Bisericii istorice (din Canterbury, Roma sau Constantinopole); erau anti-monarhisti si negau prezenta reală a lui Hristos in Taina Sfintei Împărtăsanii; si-au sărăcit modul de închinare, rupându-l de traditia liturgică; credeau în slujirea religioasă neliturgică, la voia întâmplării, eliberată de orice formă de manifestare exterioară; respingeau si chiar dispretuiau liturghia si ritualul organizat, vesmintele preotesti, vitraliile, rugăciunile scrise, crezurile apostolice si ceea ce ei numeau 'statui si icoane idolatre'. Într-un cuvânt, atât Calvinistii Puritani, cât si Quakerii erau iconoclasti convinsi, ostili fată de materie, fată de orice estetică si, în cele din urmă, fată de realitatea însăsi. Au creat o eră a iconoclasmului american - un nou maniheism - care a redesteptat vechi erezii ce afectaseră cândva si Biserica primară, asmutind carnea împotriva spiritului si lumea creată împotriva lui Dumnezeu.

          Si Quakerii si Puritanii au fost de asemenea, adeptii subiectivismului. Puritanii îsi urmau 'chemarea', Quakerii ascultau de 'Lumina Interioară' din ei. Nici unii, nici altii n-au găsit loc în teologiile lor pentru Sfânta Traditie si, cu atât mai putin, pentru succesiunea apostolic-istorică obiectivă. Si unii si altii au pretins că Biblia, nu individul, este o valoare absolută. Dar de vreme ce de individ a depins să determine ce spune Biblia, individul a devenit astfel autonom. Sfânta Traditie din vechime a fost schimbată pe mii de 'Sfinte Traditii' subiective si individualiste.

          În Protestantismul Puritan si de tip Quaker, chestiunea Protestantă e, cum s-ar spune, la ea acasă. Fără principiile călăuzitoare ale Sfintei Traditii, crestinii Protestanti au recurs la diversele lor interpretări ale Scripturii. În cele din urmă aveau să fie tot atâtea interpretări câti crestini.

          Puritanii au pus accentul pe rolul harului când se aflau în Anglia, dar au apărat faptele după ce s-au stabilit în Lumea Nouă unde aveau să devină noul stabiliment. (Astfel, Puritanii au urmat exemplul lui Luther si Calvin, ale căror decrete revolutionare au fost moderate de tulburările civice Anabaptiste.)

          În Lumea Nouă, Quakerii au încercat să rămână fideli idealurilor lor revolutionare. La fel ca 'progresistii' si 'liberalii' din ziua de azi, erau hotărâti să se autoexcludă din propria lor societate. Etica religioasă, egalitaristă postulată de Quakeri a fost asociată cu o lipsă de implicare (si de autoritate) socială si a creat un climat în care individualismul extrem avea să înflorească.

          Credinta în autoritatea Bisericii istorice a fost respinsă atât de Quakeri, cât si de Puritani. A mai rămas doar  un singur pas până la pierderea credintei în autoritatea oricărei institutii.