Franklin si Jefferson

          Benjamin Franklin a fost un caz tipic de secularist american. A dus credinta 'intuitivă', personalizată, de tip Quaker-Rousseau până la ultimele ei consecinte. A renuntat complet la notiunile de crestinism istoric si de păcat, încercând să atingă perfectiunea umană în această viată, prin propriile sale eforturi si fără nici o referire la Hristos. A întocmit o listă personală cu ceea ce el numea 'cele douăsprezece virtuti' încercând să trăiască în conformitate cu ea. Pentru aceasta si-a dedicat câte o săptămână fiecărei virtuti încercând să cucerească perfectiunea prin regula 'fericirii' sale săptămânale.[1]

          Hristos avea să fie ridiculizat de către Franklin si Jefferson (si de către altii ca Benjamin Rush), devenind un om 'bun si întelept', 'învătătorul moral' absolut. Cât despre Dumnezeu, El s-ar putea să fie forta motrice principală din univers, dar cu sigurantă că nu avea nici o legătură intimă, personală cu muritorii. Se poate spune că Deismul american nu a reprezentat decât o miscare umanistă de tip Romantic-Iluminist condimentată cu doze nostalgice de Protestantism calvin si de tip Quaker.

          Întruparea lui Hristos nu a fost necesară după Deistii americani. Istoricul Page Smith scrie despre teologia lui Franklin:

          "Nici o referire la Hristos-Fiul sau la Sfântul Duh. Idea de bază a teologiei lui Franklin este că fiecare îsi poate inventa religia spre folosul personal."[2]

          Această răstălmăcire a religiei spre folosul personal a fost ceea ce Protestantii, începând cu Luther, au făcut într-una, deghizându-si părerile intuitive ca fiind 'biblice'.

          Jefferson în particular a fost un devotat adept al Iluminismului francez.  A crezut fanatic în ratiune, stiintă si progres ca fundamente sociale alternative la credinta crestină istorică. Prin influenta lui Jefferson si a altor proeminenti ctitori americani avea să se nască ceea ce Page Smith a numit 'constiinta seculară democratică'. Încurajată de Jefferson, ea a devenit curând forta politică predominantă în viata americană, asa cum devenise deja în tările post-crestine europene. Religia, cel putin cea de tip ierarhic, sacramental, liturgic si traditional, a fost împinsă la periferie.[3]

Ultimul lucru pe care mult prea îndepărtatul 'Dumnezeu' al Umanistilor americani l-ar putea oferi ar fi un tip de personalitate sau o doctrină care să înlocuiască ideile moderne legate de 'progres' sau spiritul rationalist, materialist si individualist al epocii. 'Hristosul' sau 'Dumnezeul' care 'sălăsuia' în inima fiecărui individ putea fi croit pe gustul fiecăruia. Pentru a cuceri vastul teritoriu american ce se deschidea spre Apus era nevoie doar de o armonie optimistă, politică si religioasă. Cum erau mii de denominatii adverse, această unitate a putut fi atinsă doar prin relativizarea tuturor ca fiind 'la fel de valabile' si prin transformarea religiei într-o 'chestiune pur personală'. În Lumea Nouă ultimul lucru pe care oamenii doreau să-l audă erau pretentiile unui adevăr spiritual religios, mai ales dintr-acela care ar impune limite cresterii economice, care ar contesta experimentul american sau care ar exclude vreo activitate economică productivă. Crestinismul a fost redus la o simplă vorbărie în favoarea gândirii pozitive. Oamenilor li s-a cerut să-si 'împace inimile cu Dumnezeu'. Dar niciodată să ia aminte la întelepciunea Părintilor Bisericii.

          Desigur, nu a fost o coincidentă faptul că  experimentul american să fie descris ca 'vis': 'visul american!'. Realitatea (si cu atât mai putin istoria antică) nu avea ce căuta acolo. Tot ceea ce era nou era considerat bun si progresiv; termenul de 'demodat' a devenit o expresie peiorativă.[4]

          Astfel avea să ia nastere acel amestec ciudat de evlavie moralizatoare, individualism, pluralism, materialism sălbatic si spirit romantic utopico-milenarist atât de Protestant si totodată atât de american. Samuel Adams, într-o scrisoare către Jefferson, a descris cu exactitate această formă de  pseudo-crestinism:

          "Principiile republicane democratice sunt deja mai bine întelese decât înainte…Prin necontenitele eforturi ale oamenilor de stiintă si virtute…spiritul destructiv si răvăsitor al războiului va înceta…iar acele categorii sociale care au fost victimele epocii…se vor bucura de pace desăvârsită si sigurantă în vecii vecilor."[5]

          Spiritul radiant utopic al lui Samuel Adams avea să-si afle ecou atât în Marx cât si în Hitler. Omul a putut fi stăpânul propriului său destin, câtă vreme s-a eliberat de 'vechi prejudecăti', găsind solutii 'corecte' istorice, politice, rasiale, eugenice, economice, stiintifice sau tehnice pentru neajunsurile sale. Stiinta si gândirea politică aveau să deschidă portile spre o 'nouă societate', un 'om nou' si spre o nouă eră milenară de 'pace desăvârsită si sigurantă în vecii vecilor'. Cuvintele 'schimbare' si 'nou' au început, în America, să capete aureola unor articole sacre de credintă, la fel cum cândva sfintenia fusese idealul vietii monastice.

          Dacă trecutul demodat avea vreun rost pentru Samuel Adams, Thomas Jefferson si cei de teapa lor, acesta era unitatea de măsură la care 'Noul Canaan' îsi putea raporta viitoarele succese. Ratiunea, credeau ctitorii Americii, putea făuri o lume mai bună. Într-o astfel de lume nouă, idei precum păcatul, căinta, harul, succesiunea apostolică sau neschimbatele liturghii sacramentale 'demodate' erau oprelisti în calea unui viitor strălucit, nou, liber. Asa cum scrie Profesorul Steve Bruce,

          "Credintele religioase nu au fost abandonate dintr-o dată, atunci când s-a descoperit că sunt gresite. Ele pur si simplu au devenit tot mai putin importante…Consecinta răspândirii rationalizării [Protestanto-Iluministe] dinspre sfera economică [către cea religioasă] poate fi rezumată ca o înlocuire a intereselor etice de către cele tehnice, a constrângerilor morale de către problemele practice: un sistem social modern…din ce în ce mai mult functionând fără virtuti [istoric religioase]."[6]

          Religia a ajuns să fie considerată o utilă componentă politico-psihologică (între atâtea altele) necesară în procesul construirii unui stat secular prosper. Adeptii noii religii civile americane a progresului sustineau că adevărata cheie a succesului nu se află într-o religie demodată, ci în viitorul stiintei seculare si în virtutea civică pluralist-democrată. Singurul rost al religiei a fost considerat acela de a servi drept 'unealtă folositoare' pentru a furniza pace interioară si ordine socială, în timp ce oamenii se îndreptau spre o utopie de ei făurită. Căutarea omului tintea împlinirea de sine, nu supunerea în fata lui Dumnezeu si cu atât mai putin în fata lui Hristos, care Si-a învătat ucenicii să 'îsi ia crucea si să-L urmeze', care a dat discipolilor Săi si urmasilor lor din Biserică o autoritate preotească specială.

          Promovând autonomia fată de slujirea sacramentală, Sfânta Traditie si în cele din urmă fată de Dumnezeu, Protestantismul a avansat idea că 'acum si aici' este mult mai important decât 'după aceea'. Această idee avea să fie răspândită de către Deistii americani care i-au imitat pe gânditorii Iluministi. În timp ce s-a păstrat în imaginatia religioasă populară ca o entitate transcendentă, gelosul Dumnezeu al lui Avraam a început să-Si piardă din importantă în sfera de interese a americanilor.