Dialog Mihai Oara - SC

August 22 - Septembrie 30, 2000

Ce as vrea sa spun? Dispensationalismul nu este Darbysm ci este Biblism.  Este biblism istoric, apropiat de felul conceput se parintii apostolici în înterpretarea istoriei biblice.  Ortodoxia nu are de ce sa polemizeze cu teologii dispensationalisti: si Biserica Orthodoxa considera Biserica drept o entitate cu  totul noua si speciala.  Isaia o numeste "rodul muncii sufletului Lui" iar Sf. Pavel "trupul Lui, plinatatea Celui ce plineste totul în toti".  De ce s-o confundam cu Israel? Israel îsi are locul lui si binecuvantarile Lui, Biserica îsi are locul ei si binecuvantarile ei.

Cum vedea TP aceste probleme? Teologia lui TP era simpla dar profunda.  El considera ca Biblia înteleasa prin lumina Duhului Sfânt este absolut necesara si deplin suficienta sa reveleze felul de a lucra al lui Dumnezeu cu oamenii.  Cuvântul scris, inspirat al lui Dumnezeu reveleaza Cuvântul viu, întrupat al lui Dumnezeu. 

Tema centrala a Bibliei este Christos si lucrarea Lui.  în centrul planului de mântuire al lui Dumnezeu a fost din totdeauna Christos si Jertfa Lui: în ochii lui Dumnezeu Christos si Jertfa Lui sunt de nedespartit si Christos si Biserica sunt de nedespartit.  Mântuirea, atât în VT cat si în NT a fost numai prin Christos.  Sfintii din VT au crezut în Mesia care va veni, cei din NT în Mesia care a venit si a murit pe cruce pentru  pacatosi.  Rânduielile levitice au fost umbre care aratau spre Mesia care avea sa vina.  Dupa TP atitudinea fata de Christos este cheia întelegerii istoriei Biblice.  Sub aspect escatologic, TP conform cu Ioan 14 si 1 Tes. 4 si 5 credea si ii era

scumpa ideea ca Mirele va veni sa ia Mireasa în Casa Tatalui.  El vedea doua etape ale celei de a 2-a veniri:

- pentru ai Sai (Rapirea)

- Cu ai Sai (Imparatia).

Cum vad eu lucrurile…

Când eram în tara, am scris urmatoarele versuri

O usa-n cer, Isuse, s-a deschis  (Apoc 4:1)
O usa-n cer, Isuse, s-a deschis
Si-am auzit chemarea-Ti sfanta,
Rapita-n slava Ta de nedescris,
"Osana"-n cor Mireasa-Ti cânta

       Refren:
       Isuse-n vesnica-Ti marire
       Ne-nalti prin sangele Tau scump,
       Si coplesiti de-a Ta iubire,
       Te adoram prin Duhul Sfant.

Intr-o clipita trupul ni-i schimba
Asemeni Tie, Domnul vietii,
In nemurire ni-l vei imbraca
Si-n frumisetea diminetii.

Vom fi cu Tine pentru vesnicii
In casa Tatalui gatita,
Cu ceru-ntreg în sfinte armonii,
Cânta-vom slava-Ti nesfarsita.

Asa vom fi!  Dar azi calatorim
Prin a pustiei grea dogoare,
Ne-nvioram când chipul ti-L privim
In fericita asteptarii.

Gândul la caracterul, chemarea si nadejdea cereasca a Bisericii îmi umple inima de bucurie.  Bucheismul pretins teologic care încearca sa raceasca bucuria aseptarii Mnatuitorului nu este nici Ortodox nici Evanghelic.

Va multumesc pentru expunerea pe care ati facut-o. Sper sa public în curând un articol cu privire la  Dispensationalism si Premilenialism.

Articolul Dvs., „Doua conceptii despre mântuire”, care subliniaza contrastul dintre conceptul occidental si cel rasaritean despre mântuire ar fi necesitat o fundamentare biblica si teologica.  Mi se pare necomun ca nu gasiti nici o apropiere între conceptul Ortodox si cel Catolic despre mântuire, si ca nu retineti nici un element pozitiv în conceptul anselmian al substitutiei între Christos si pacatos. Ontogenic vorbind, unirea cu Christos are doua laturi:  mai întâi,  Christos s-a coborât din cer la noi, luând chip ca al nostru, dar fara pacat: întruparea este un act de suprema condescendenta a lui Dumnezeu.  Dar, de ce a venit Isus în lume?  O spune Matei 1:21:  "Pentru a mântui pe poporul Sau de pacatele sale".  Tot în Matei se spune ca El da  poporului Sau mântuirea "care consta în iertarea pacatelor".  A dilua realitatea ca omul e pacatos si ca are nevoie absoluta de Christos, Mântuitorul pacatosilor, mi se pare neortodox.  Când Sf. Apostol Petru spune despre El ca "a purtat pacatele noastre în trupul Sau pe lemn" nu este vorba aici de o substitutie?  A doua latura a unirii cu Christos este latura spirituala, morala si. simbolic vorbind, cea maritala:  cei îndreptatiti prin Christos sunt asezati în drepturile lui Christos, primesc Duhul Fiului Sau, sunt uniti în moartea si învierea Lui si fac parte sub aspect colectiv din Mireasa Lui, plinatate a Celui ce primeste totul în toti.  Ce har maret!  Un pacatos pierdut,  ridicat prin dragostea infinita a lui Dumnezeu pana la unirea cu Christos! 

Când vorbim de mântuire, mi se pare extrem de important sa descifreze cineva Graiul Crucii.  As schita câteva din pretioasele învataminte pe care le învatam privindu-L pe Mântuitorul, crucificat.

1.            Marea gravitate a pacatului:  pentru mântuirea pacatosilor Isus Si-a dat viata.

2.            Absoluta sfintenie a lui Dumnezeu:  El nu lasa nepedepsit pacatul.

3.            Infinita dragoste a lui Dumnezeu care a dat Ce-a avut mai scump pentru noi. Crucea este expresia întelepciunii lui Dumnezeu în mântuire si cea mai înalta expresie a dragostei care se daruie pe Sine Însusi.

4.            Pe verticala, crucea spune despre o legatura permanenta dintre inima lui Dumnezeu si inima omului mântuit.  Pe orizontala. as vedea bratele întinse ale Mântuitorului gata sa primeasca la El pe pacatosi.

Ce as vrea sa sugerez?  Marea taina a Crucii lui Christos nu este nici monopolul   Estului nici al Vestului.  Bratele Lui cuprind oameni de pe toate meridianele: toti   pacatosi, toti uniti într-Unul, în Christos.  Iubite frate, ma straduiesc sa învat un mare adevar telogic proclamat de cruce: 

Isus uneste, oamenii dezbina.

Ca de obicei, am citit cu interes comentariile dvs., si as dori sa fac si eu la rândul meu câteva remarci.

Mi se pare necomun ca nu gasiti nici o apropiere intre conceptul ortodox si cel catolic despre mântuire...

Sunt sigur ca o astfel de apropiere poate fi facuta, cum de altfel se poate face o apropiere fata de orice confesiune crestina. Partea frumoasa este ca toti credem ca mântuirea se primeste prin har, prin credinta si ca este posibila numai în urma lucrarii lui Hristos. Totusi, scopul articolului a fost sa faca distinctii, nu asemanari.

... si ca nu retineti niciun element positiv in conceptul anselmian al substitutiei intre Christos si pacatos.

Motivul principal pentru care Ortodoxia nu apreciaza conceptul substitutiei este ca prezinta lucrarea lui Hristos exclusiv ca fiind îndreptata catre Dumnezeu, pentru satisfacerea mâniei Lui. Teologii ortodocsi vad lucrarea lui Hristos ca fiind îndreptata si catre om, catre schimbarea naturii lui. În teoria substitutiei, mântuirea apare ca ceva exterior omului, care trebuie doar sa o accepte.

Diferenta apare foarte clar în întelegerea termenului grecesc "dikaios", pe care protestantii si evanghelicii îl traduc cu "a socoti drept", iar ortodocsii îl traduc cu "a face drept". Cu alte cuvinte, evanghelicii considera ca în urma substitutiei Dumnezeu ne socoteste a fi drepti, iar ortodocsii considera ca prin lucrarea lui Hristos si în urma unirii cu EL suntem facuti drepti.

Ontogenic vorbind, unirea cu Christos are doua laturi:  mai întai, Christos S-a coborât din cer la noi, luând chip ca al nostru, dar fara pacat. Întruparea este un act de suprema condescendenta a lui Dumnezeu.  Dar, de ce a venit Isus in lume?  O spune Matei 1:21:  "Pentru a mântui pe poporul Sau de pacatele sale".

Ortodocsii înteleg prin aceasta ca Hristos ne mântuieste de starea de pacat, si nu de o simpla lista a greselilor noastre trecute.

Tot in Matei se spune ca El da poporului Sau mântuirea "care consta in iertarea pacatelor".

Nu am reusit sa gasesc acest text. Am gasit doar ceva asemanator în Luca 1:77, "Sa dai poporului Tau cunostinta mântuirii întru iertarea pacatelor lor", unde în schimb nu apare de loc idea substitutiei.

Ortodocsii accepta conceptul de substitutie, dar nu ca un transfer de vinovatie, ci într-un alt sens. Este vorba de substitutia prin care Hristos ia o natura umana pentru ca noi sa luam o natura divina. Este o substitutie a dragostei, asemanatoare cu a celui care spala ranele unui bolnav, în loc ca bolnavul sa si le spele singur.

A dilua realitatea ca omul e pacatos si ca are nevoie absoluta de Christos, Mântuitorul pacatosilor, mi se pare neortodox. 

Daca am dat de înteles undeva în articol ca omul nu ar avea nevoie de Hristos, sunt profund dezamagit. Nu am dorit sa diluez nevoia de mântuire, ci sa o întaresc. Eu cred, asemenea Bisericii Ortodoxe, ca toti suntem pacatosi si singura salvare este în Iisus Hristos, Mântuitorul pacatosilor.

Când Sf. Apostol Petru spune despre El ca "a purtat pacatele noastre în trupul Sau pe lemn" nu este vorba aici de o substitutie?

Noi întelegem prin aceasta ca desi El Însusi nu a avut pacat, Hristos a suferit din cauza pacatului. Fara ca sa fi pacatuit, El a îndurat toate consecintele pacatului.

A doua latura a unirii cu Christos este latura spirituala, morala si simbolic vorbind, cea maritala:  cei îndreptatiti prin Christos sunt asezati în drepturile lui Christos, primesc Duhul Fiului Sau, sunt uniti în moartea si învierea Lui si fac parte sub aspect colectiv din Mireasa Lui, plinatate a Celui ce primeste totul in toti. Ce har maret!  Un pacatos pierdut,  ridicat prin dragostea infinita a lui Dumnezeu pana la unirea cu Christos! 

Cred ca orice ortodox ar fi de acord cu dvs. Ati descris foarte frumos ceea ce Ortodoxia vede ca unire mistica dintre credinciosi si Hristos.

Când vorbim de mântuire, mi se pare extrem de important sa descifreze cineva Graiul Crucii. 

Cred ca de fapt crucea este atât de bogata în semnificatii încât niciodata nu vom reusi sa le epuizam.

Am ascultat recent o caseta cu o expunere facuta de Parintele Hapko, profesor de teologie dogmatica la Seminarul Vladimir, în New York. El afirma ca în cruce avem cea mai perfecta cunoastere a naturii lui Dumnezeu, atât cât ne este îngaduita noua, oamenilor. Fr. Hapko mai spunea.. „Ce învatam de la cruce? ... Totul!”  La cruce întelegem ceea ce nu putem afla din natura sau din carti, anume ca Dumnezeu este dragoste care se exprima prin jertfa, o dragoste infinita fata de creatiunea Lui.

Ce as vrea sa sugerez?  Marea taina a Crucii lui Christos nu este nici monopolul   Estului nici al Vestului.  Bratele Lui cuprind oameni de pe toate meridianele: toti   pacatosi, toti uniti într-Unul, în Christos.  Iubite frate, ma straduiesc sa învat un mare adevar telogic proclamat de cruce:  

Isus uneste, oamenii dezbina.

Fiind de acord cu dvs., trebuie totusi sa remarc faptul ca anumite distinctii sunt importante. Faptul ca nimeni nu poate monopoliza crucea nu înseamna ca unii pot avea o conceptie mai aproape de adevar. Este important sa urmarim ce este drept si adevarat, dar în acelasi timp sa ne iubim si sa ne acceptam unii pe altii.

Citind ultima scrisoare catre Pastorul Daniel Branzei cu privire la importanta tema a mântuirii, as dori, daca îmi este permis, sa fac, pe scurt câteva remarci:

1.        Ce este mântuirea?  Am auzit multe definitii despre mântuire.  Dintre toate, cea care mi sa parut ca raspunde cel mai profund conceptului biblic este aceasta:  Mântuirea este raspunsul lui Dumnezeu la conditia de pacatos pierdut a omului.  Când la Romani 3 Sf. Apostol Pavel spune "Nu este nici un om care sa faca binele, nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici unul macar. Toti s-au abatut si au ajuns niste netrebnici"... eu prin aceasta înteleg universalitatea pacatului.  Ideea universalitatii pacatului include si pe cei nascuti în popoare ca cel din spatiul carpato-dunarean a carui geneza a început cu primul secol al erei crestine.

2.        Ca o consecinta a caracterului universal al pacatului, este nevoie universala de mântuire si ca atare orice om are nevoie de întoarcere la Dumnezeu.  Aici, fac o paranteza:  Dvs. atribuiti termenului „convertire" sensul trecerii de la o religie la alta religie.  Biblia ia în consideratie o singura convertire: de la întunerec la lumina, de la pacat la Dumnezeu, din moarte la viata.  Mântuitorul a spus:  "Daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi cu nici un chip nu veti mosteni împaratia cerurilor".  Profetul Ieremia zice la rândul lui, adresandu-se lui Dumnezeu:  "Întorce-ma Tu si voi fi întors: as parafraza:  "Converteste-ma Tu si voi fi convertit.  în lumina acestui sens al termenului "convertit" semnificând nu trecerea la sisteme religioase ci la o relatie directa, personala cu Dumnezeu prin Domnul si Mântuitorul nostru Isus Christos, as dori sa revedeti afirmatia Dvs. ca nu toti oamenii au nevoie sa se întoarca la Dumnezeu.

Nici un om nu este exclus de la conditia universalitatii pacatului, ca atare orice om trebuie sa se întoarca la Dumnezeu.  Nu avem dreptul sa gasim exceptii de la aceasta conditie.

Mai am de adus în discutie si alte puncte în pasionanta tema a "mântuirii".  Soteriologia este un capitol deosebit de important al dogmaticii crestine.

Ati scris..

Dvs. atribuiti termenului "convertire" sensul trecerii de la o religie la alta religie.  Biblia ia în consideratie o singura convertire: de la întunerec la lumina, de la pacat la Dumnezeu, din moarte la viata.

Am avut dificultati cu privire la termenul de convertire si în dialogul cu Daniel Branzai. În cele din urma, este vorba de o chestiune legata de semantica si de definitii. Eu am preferat sa folosesc sensul exterior al convertirii, de trecere (reala) de la o credinta la alta, pentru ca sensul interior este mai greu de definit. Pentru sensul interior, care descrie exact ce se petrece în om, prefer expresia "întoarcere la Dumnezeu".

În dictionarul Merriam-Webster am gasit definitia "fundamental alteration în one's system of beliefs" - "o alterare fundamentala a sistemului de credinte". Dar un om poate sa-si altereze sistemul de credinte, fara a se întoarce cu adevarat la Dumnezeu.

Diferenta vine si din aceea ca în timp ce o "convertire" are un aspect unic în timp, "întoarcerea la Dumnezeu" se poate repeta. Desigur, aceasta este conceptia ortodoxa. Uneori "convertirea" si "întoarcerea la Dumnezeu" pot coincide, în sensul ca un om accepta adevarurile credintei (se converteste) si urmeaza aceasta acceptare mintala cu o schimbare a directiei vietii (se întoarce la Dumnezeu). Dar omul se poate întoarce la Dumnezeu ori de câte ori constata ca s-a îndepartat de El. Aceasta se potriveste cu conceptia ortodoxa, care vede mântuirea în viata omului nu ca un act unic, ci ca un proces. 

Înarmat cu aceste definitii, pot spune ca unul care toata viata a crescut în biserica si a acceptat învataturile Scripturii, dar a trait o viata pacatoasa, are nevoie nu de convertire ci de întoarcere la Dumnezeu. Convertirea este într-adevar *necesara* daca omul s-a aflat în afara credintei crestine. Cred ca o parte a confuziei vine si din faptul ca cei mai multi frati neoprotestanti asociaza întoarcerea la Dumnezeu cu o convertire de la credinta ortodoxa la cea una evanghelica. Aceasta este o asociere pe care, dupa cum se poate usor ghici, nu o pot accepta.

Dvs. aveti o familie minunata si sunt sigur ca v-ati crescut copii în teama de Dumnezeu. Nu cred ca se poate spune ca ei ar avea nevoie de o convertire, în sensul de "alterare a sistemului de credinte", cu toate ca, asemenea tuturor pacatosilor, ei au nevoie sa se întoarca la Dumnezeu. În ce ma priveste pe mine, la vârsta de 20 de ani m-am convertit si în acelasi timp m-am întors la Dumnezeu. Recent am avut o experienta de convertire, devenind ortodox. Aceasta convertire nu a însemnat ca pentru prima oara am întors spatele lumii ca sa ma întrept spre Dumnezeu. A însemnat mai degraba ca am gasit ceea ce pentru mine era o manifestare plenara a trupului lui Hristos, cu o teologie pe care am gasit-o mai profunda si cu o spiritualitate care corespunde mai mult nevoilor mele.

Nici un om nu este exclus de la conditia universalitatii pacatului, ca atare orice om trebuie sa se întoarca la Dumnezeu.  Nu avem dreptul sa gasim exceptii de la aceasta conditie.

Sunt cu totul de acord cu dumneavoastra ca orice om, fara nici o exceptie, trebuie sa se vina la Dumnezeu pentru a fi mântuit.

Ati scris…

Motivul principal pentru care Ortodoxia nu apreciaza conceptul substitutiei este ca prezinta lucrarea lui Hristos exclusiv ca fiind îndreptata catre Dumnezeu, pentru satisfacerea mâniei Lui. Teologii ortodocsi vad lucrarea lui Hristos ca fiind îndreptata si catre om, catre schimbarea naturii lui. În teoria substitutiei, mântuirea apare ca ceva exterior omului, care trebuie doar sa o accepte.

Am retinut intr-una din predicile care explica  marele adevar biblic ca "Dumnezeu este dragoste" ca una din aspectele dragostei este ca dragostea ia locul persoanei iubite.   Cuvântatorul spunea:  Oare n-a facut Dumnezeu acest lucru cu noi?  Nu ne-a luat locul Mântuitorul pe cruce?  Am auzit pe cineva, un american, care spunea ca atunci când a intrat in tratative de casatorie, cea care era prospectiva lui sotie avea o multime de datorii.  Fara sa stie ea, s-a dus si i-a platit toate datoriile.  Când cineva plateste datoria mea, faptul nu este o tranzactie pur de natura afacerista, ci este un act de afectiune, de bunavointa.  Asa cred ca l-a interpretat si Anselm.

Consider expresia "socotit drept" o expresie matematica:  cu exactitate matematica, indubitabila cel care, prin har ajunge sa creada, este socotit drept.  Cum? Pe pricipiul dublei imputari = pacatele mele i-au fost imputate Substitutului, lui Christos; in acelas timp, drepatea perfecta a lui Christos îi este imputata pacatosului întors la Dumnezeu.  Plata datoriei înseamna aducerea de la minus infinit la zero;  socotirea ca drept are însa o valoare pozitiva speciala: pacatosul este adus nu de la infinit la zero ci de la minus infinit la plus infinit.  Nu înseamna oare acesta imputare a dreptatii lui Christos catre un pacatos venit la Isus o comoara de valoare infinita? 

Este aceasta o actiune pe pricipiul afacerist sau pe principiul unei iubiri infinite? La 1 Corinteni 1 se spune:  "Si voi, prin El (Dumnezeu Tatal) sunteti în Isus Christos.  El a fost facut de Dumnezeu pentru noi Întelepciune, Dreptate, Sfintire si Rascumparare, pentru ca cel ce se lauda, în Domnul sa se laude".  Nu mi se pare complet sa luam din conceptul anselmian numai segmentul de la minus infinit la zero.  Evanghelia, mântuirea îl aduce pe om de la minus infinit la plus infinit.

In viata de credinta principiile mare teologice au efecte practice. 

Mântuirea schimba viata, mântuirea aduce o viata traita dupa Modelul Christos.

Asa cum am mai afirmat, teologia ortodoxa nu are o problema cu idea de substitutie, ci doar cu aspectul juridic al substitutie. Substitutia în sensul ortodox se refera la o substitutie a naturii. Hristos a luat un trup al pacatului, care a suferit consecinte ale pacatului, fara ca El sa fi pacatuit vreodata. Prin aceasta, Logosul S-a unit cu natura umana si a devenit participant în rasa umana cu toate suferintele ei. Dar, în acelasi timp, El a trait o viata perfecta si S-a jertfit, într-un act cu adevarat divin. Prin viata si jertfa Sa, El a fost cu totul placut Tatalui. El a devenit astfel Capetenia mântuirii noastre, Cel care merge înaintea noastra, pe un nou drum, de o noua esenta ontologica. El a spart putera pacatului si a mortii. El a devenit întemeietorul unei noi rase, asa cum a fost si Adam. Prin unirea noastra cu Hristos, noi primim aceasi natura cu a Lui, devenim membrii ai acestei rase si ne însusim o natura divina. Participarea în natura lui Hristos nu se face printr-o descendenta fizica, asemenea descendentei noastre din Adam, ci printr-o participare voita, tainica, mistica, sacramentala, dar nu mai putin reala decât cea fizica.

Substitutia este deci aceasta: Hristos a luat o natura umana (care putea suferi consecintele pacatului), iar noi primim, asa cum spune foarte clar Ap. Petru, o natura divina ("partasi firii dumnezeiesti"). Aceasta substitutie a fost posibila în urma lucrarii lui Hristos, care a adus o jertfa desavârsita Tatalui, jertfa pe care noi nu o puteam aduce. Si în acest sens este vorba de o substitutie, a Unuia care a putut aduce jertfa, cu unii care nu au putut-o aduce.

Substitutia juridica presupune o activitate complet exterioara fiintei umane. Jertfa lui Hristos apare aici ca o chestiune care se rezolva între Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Nu numai atât, dar cele doua persoane ale Dumnezeirii sunt prezentate ca fiind în opozitie, Tatal reprezentând dreptatea si mânia, în timp ce Fiul reprezinta dragostea. (Probabil am simplificat putin ca sa pot clarifica mai bine.)

În conceptia juridica (protestanta si catolica), Hristos se lupta ca sa opreasca mânia Tatalui. În conceptia ontologica (ortodoxa), Hristos se lupta ca sa învinga moartea.

Una dintre pildele care explica cel mai bine mântuirea este pilda fiului risipitor. În aceasta pilda, tatal nu se mânie si nu pedepseste pe fiul lui, nici nu substituie ceva pentru a-l salva. Tatal respecta doar dorintele fiului si îi da libertatea sa aleaga. Conform conceptiei juridice a mântuirii, tatal ar fi trebui sa-i spuna fiului, "As dori sa te primesc, dar dreptatea nu îmi îngaduie. Dar din dragoste, voi cere altcuiva sa îndure 40 de lovituri, pentru ca mânia mea sa fie potolita." De fapt, în aceasta pilda, problema tatalui nu este problema pedepsei, ci mizeria, pacatul, boala si lumea. El îsi salveaza fiul prin aceea ca îl primeste, îl spala si îl face din nou membru al familiei. Tatal biruieste rautatea, suferinta si mizeria lumii prin dragoste, primire, spalare.

Eu vad o serie de probleme în conceptia juridica a mântuirii. De exemplu:

1. A ierta, sau a fi bun cu cineva (chiar daca nu o merita) nu este un act de nedreptate. Daca Dumnezeu ne iubeste, care presupusa justitie a lui Dumnezeu ar cere ca totusi sa aplice o pedeapsa? De ce nu ar putea simplu sa ne ierte, ceea ce nu ar fi de loc nedrept?

2. Dumnezeu nu se mânie asa cum ne mâniem noi. Pentru noi mânia este un sentiment de frustrare, încarcat de o emotie negativa cu un caracter de cele mai multe ori destructiv. Ortodoxia vede mânia lui Dumnezeu ca fiind un mod particular de manifestare a  iubirii Sale, de cele mai multe ori cu un caracter fie pedagogic, fie preventiv. Dar în conceptia juridica, mânia lui Dumnezeu are un caracter destructiv, este o mânie care trebuie sa fie "potolita" de o pedeapsa.

3. Conceptia juridica presupune un conflict interior în Dumnezeire, între dragoste si justitie.

Dar cred ca cel mai periculos aspect al conceptiei juridice este acela ca transfera aceasi vedere juridica si la felul în care mântuirea este primita de om. Astfel omul este mântuit pentru ca si-a dat acordul (aspect juridic) si apoi este *socotit* drept. Astfel omul nu este salvat prin schimbarea fiintei sale si prin unirea mistica si adevarata cu Hristos, ci printr-o declaratie de neprihanire facuta de Dumnezeu. Aceasta poate duce la o grava autoînselare pentru cei care cred ca si-au rezolvat problema prin faptul ca au "acceptat", chiar fara sa fie schimbati în natura lor.

Am auzit pe cineva, un american, care spunea ca atunci când a intrat in tratative de casatorie, cea care era prospectiva lui sotie avea o multime de datorii.  Fara sa stie ea, s-a dus si i-a platit toate datoriile.  Când cineva plateste datoria mea, faptul nu este o tranzactie pur de natura afacerista, ci este un act de afectiune, de bunavointa.  Asa cred ca l-a interpretat si Anselm.

Si totusi, platirea datoriei în acest exemplu este un act pur exterior sotiei. Daca aceasta are un defect în caracter care o duce la mari cheltuieli si acumularea de datorii, acest defect poate continua.

Dar într-un anumit fel acest exemplu nu este complet. El nu tine seama ca sotul este cel care poate ierta datoriile. Dumnezeu  nu are pe nimeni altul la care sa plateasca pentru noi. Atunci de ce nu poate rezolva problema printr-un simplu act de iertare a datoriilor? Raspunsul ortodox este ca problema nu este datoria (ce poate fi usor iertata), ci natura pacatoasa. Probabil într-o versiune ortodoxa, în aceasta pilda sotul o învata pe sotie sa se gosporareasca bine (îi schimba natura), si o lasa chiar pentru o vreme sa se lupte cu datoriile, asa cum Dumnezeu ne lasa pentru o vreme în aceasta lume, ca sa suferim consecinte ale pacatului.

În versiunea ortodoxa sotia este "mântuita" nu prin platirea datoriei ci prin schimbarea firii sotiei. Aceasta schimbare a naturii noastre, aceasta primire a naturii dumnezeiesti este numita în Ortodoxie theosis. Theosis-ul se realizeaza prin straduinte si prin participarea la viata bisericii, asa cum în acest exemplu sotia traieste o viata de intimitate cu sotul ei.

Socotirea ca drept are însa o valoare pozitiva speciala: pacatosul este adus nu de la infinit la zero ci de la minus infinit la plus infinit.

Este greu de conceput cum "socotirea" din partea lui Dumnezeu are un efect asupra noastra. Ce se întâmpla daca cineva este în acelasi timp "socotit drept", pentru ca a "primit pe Hristos" si rob al pacatului? Nu duce oare aceasta la o conceptie a mântuirii fara schimbarea omului?