LogiaOrthoLogia
Cauzele iconoclasmului bizantin
Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox
Introducere
Pe plan dogmatic, controversele hristologice se încheie în secolul VII. De-a lungul primelor sapte secole ale vietii sale, Biserica a aparat adevarul esential, care sta la temelia mântuirii noastre: adevarul Întruparii divine. Ea îl aparase punct cu punct, formulând succesiv diversele aspecte ale învataturii despre persoana lui Iisus Hristos - Dumnezeu si Om - oferind lumii cele mai exacte definitii posibile, care sa reteze de la radacina orice interpretare eronata. Numai ca, dupa ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adica toate acele atacuri partiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declansata o ofensiva generala împotriva ansamblului învataturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel si-a facut aparitia una dintre cele mai teribile erezii care a sapat fundamentul însusi al crestinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX.
Prin iconoclasm se întelege acel curent eretic, care îsi are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împarat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul înseamna "distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecesti eikon = chip, înfatisare, icoana si klasma = a distruge, a sfarâma. Uneori se vorbeste de iconomahie pentru a indica aceeasi actiune de distrugere si necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta.
Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învatatii au încercat sa determine cauzele care au dus la nasterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantina, sa precizeze când a început sa se manifeste si care a fost reactia fata de el. În cele ce urmeaza, vom prezenta cat mai multe dintre cauzele iconoclasmului, asa cum au fost descrise de câtiva teologi contemporani consacrati în teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris si cardinalul Christoph von Schönborn, arhiepiscopul Vienei. În cele din urma vom trece în revista si câteva din argumentele teologice aduse de iconoclasti, considerând ca nu acestea au dus la aparitia iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la aparitia teologiei împotriva icoanei.
Pretinsul iconoclasm al primelor secole crestine
Unii gasesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputinta unor teologi de a întelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie între cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine în contradictie cu unele precepte biblice, ca încalca, de pilda, porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit învataturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh si adevar" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discutii în legatura cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar parinti si scriitori bisericesti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii mai târziu au manifestat rezerve fata de cinstirea icoanelor.
Folosirea abuziva a cultului icoanelor
Fara îndoiala, odata cu raspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmultit si abuzurile, iar credinta populara nu era, desigur, mereu libera de aceste utilizari abuzive ale icoanelor.
Unii crestini împodobeau zelos bisericile considerând ca acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denuntase acest lucru înca din secolul IV. Pe de alta parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semanau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povesteste ca, în secolul VII, imaginile brodate ale sfintilor ornau vesmintele de ceremonie ale membrilor aristocratiei bizantine. La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe strazi îmbracati în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesiva a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept nasi si nase de botez sau ca nasi de calugarie. Existau fapte înca si mai curioase: anumit preot razuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri si distribuind acest amestec credinciosilor, ca si cum Trupul si Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; aceasta practica aminteste de un alt abuz raspândit, acela de a bea ulei din candelele care fusesera aprinse la icoane sau moaste. Alti preoti oficiau Sfânta Euharistie având o icoana drept altar. La multe din minunile care erau relatate si crezute în legatura cu icoanele, au existat, cu siguranta, unele a caror autenticitate a fost contestata pe drept cuvânt de iconoclasti. Astfel erau unele asa-zisa minuni facute de icoana Maicii Domnului, din al carei sân curgea din când în când lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subtire. De partea lor, credinciosii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai putin persoana reprezentata, cat imaginea însasi. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale pagânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credinciosi care nu erau foarte bine ancorati în Ortodoxie, ba unii dintre acestia ajungând sa refuze cu totul icoanele.
Alaturi de aceste erori referitoare la atitudinea fata de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar înauntrul imaginilor. Adevarul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasa deja sa întelegem ca pe vremea lui, anumiti artisti Îl reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, dupa propria imaginatie, exact cum se întâmpla adesea în zilele noastre. Anumite imagini ii scandalizau pe credinciosi prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea deloc cu sfintenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl faceau pe omul obisnuit sa se îndoiasca de sfintenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserica. Mai rau, ele ofereau iconoclastilor o arma redutabila împotriva artei sacre în general. În ochii lor, arta era incapabila sa reflecte slava lui Dumnezeu si a sfintilor, adica lumea spirituala. Arta parea ca o adevarata blasfemie, iar prezenta ei în Biserica parea a fi o concesie facuta pagânismului. Ei se întrebau: "Cum poate fi reprezentata, cu mijloacele josnice ale artei grecesti, preaslavita Maica a Domnului, care a primit în pântecele ei plinatatea Dumnezeirii, cea care este mai presus de ceruri si mai slavita decât heruvimii?". Sau: "Cum sa nu te rusinezi a arata cu ajutorul unei arte pagâne pe cei ce trebuie sa împarateasca alaturi de Hristos, sa-i impara Tronul, sa judece lumea si sa se asemene cu chipul slavei Sale, de vreme ce Scriptura ne spune ca lumea toata nu a fost vrednica de ei?" (Actele Sinodului VII Ecumenic).
Cea mai revoltatoare latura a cultului icoanelor pentru iconoclasti nu era totusi abuzul, totdeauna posibil, ci faptul ca icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânarile sau candelele, tamâia, sarutarea, închinarea, toate aceste forme vazute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijorator de practicile pagâne ale idolatriei. Puteau oare simplii credinciosi sa înteleaga subtilele distinctii teologice între cinstire si adorare cu care teologii se aparau împotriva reprosului potrivit caruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale? Aparatorii icoanelor, teologii si preotii, aveau datoria sa aminteasca si sa explice în mod repetat, atât laicilor cat si calugarilor, ca icoanele trebuiau sa fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în icoana.
Toate acestea întareau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform careia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea crestinismului.
Sectele iconoclaste
La rezerva fata de cultul icoanelor au contribuit si unele secte si erezii de coloratura dochetista, influentate de învatatura potrivit careia Întruparea divina ar fi fost iluzorie, ireala. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului si al sfintilor, adica, dupa ei, tot ceea ce nu era cinstit "in duh si adevar", preluasera de la manihei învatatura dualista ca materia trebuie dispretuita, întrucât a fost creata de un demiurg inferior si rau. Iar pentru ca Hristos nu ar fi avut un trup material real, El nu poate fi reprezentat în nici un chip. Messalienii din Armenia repudiau si ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales în partile orientale ale imperiului, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit credintei lor, firea umana a fost înghitita de cea dumnezeiasca, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscuta si reprezentata. În marea majoritate însa, monofizitii nu erau ostili icoanelor, pe care le pastreaza pana astazi. Arienii nu venerau nici sfintii, nici moastele, nici icoanele. Cei mai multi dintre nestorieni venerau icoanele, dar sub influenta Islamului au devenit iconoclasti, desi cinstesc crucea.
La Sinodul VII Ecumenic, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, spunea ca iconoclastii sunt influentati de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni si de doua secte monofizite: fantazistii si teopaschitii.
Iudaismul si islamul
Acestor secte li se adauga iudeii si musulmanii, care vedeau în icoane renasterea idolatriei si politeismului. Totusi, atitudinea evreilor fata de arta plastica nu a fost întotdeauna unitara, dovedindu-si periodic deschiderea. Dar, în momentul nasterii Islamului, evreii au reînceput sa respecte cu mare strictete interzicerea imaginilor, prevazuta de legea Vechiului Testament; nu numai ca nu-si mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri crestine, dar chiar ajunsesera sa le distruga pe cele existente. Sinagogile de la Aďn Douq si Beth Alfa pastreaza urmele acestor distrugeri.
Andre Grabar constata ca islamul nu trebuie socotit ce fiind iconoclastic, ci în cel mai înalt grad "aniconic". În secolul VII a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria si Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la Constantinopol în anul 717. Împaratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La începuturile dominatiei lor, arabii erau în genere destul de toleranti fata de imaginile crestine din teritoriile pe care le ocupasera. În 723, califul Yezid a dat dintr-o data ordinul ca toate icoanele din bisericile crestine de pe teritoriul sau sa fie scoase afara. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus ca parsecutiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent si sistematic.
Motive personale ale împaratilor iconoclasti
Primul împarat iconoclast, si totodata primul care a declansat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toti bizantinologii moderni sunt de acord ca acest împarat a fost cel care a pus în miscare aceasta erezie: iconoclasmul este o "erezie imperiala... care s-a nascut ‘in purpura’, în palatul imperial" (St. Gero, The Eucharistic Doctrine of the Byzantine iconoclasts and its Sources, 1973, p 131). Problema este care au fost motivele împaratului de a începe lupta iconoclasta si care forte din imperiu au putut sa mobilizeze pe impara.
Mult timp s-a încercat sa se explice conceptia iconoclasta a împaratului prin originea sa orientala. Leon III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care de generatii avea numai episcopi monofiziti si care se gasea sub puternica influenta a islamului ofensiv. Afirmatia ca ar fi existat si o influenta evreiasca asupra viitorului împarat ramâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevar istoric. Totodata, Orientul Apropiat era deja sub influenta islamica. Acestea ar fi unele presupuneri de influenta pagâna asupra lui Leon III.
Al doilea împarat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de catre tatal sau de la vârsta de doi ani a trait întreaga viata în medii iconoclaste. El însusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp dupa Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprita atât de legile imperiale, cat si de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlantuit o prigoana fara precedent împotriva iconofililor, obligând pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra înaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti în public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Patriarhul Constantin, pe care împaratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit si apoi chiar torturat si executat. Operele de arta religioasa au fost distruse si înlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale împaratului. Ura a mers atât de departe încât a depasit hotarârile sinodului, hotarâri care priveau doar cultul icoanelor si a moastelor de sfinti, si s-a extins asupra cultului sfintilor si al Maicii Domnului.
Aceasta teroare a luat sfârsit odata cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urata, încât ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au facut ca poporul sa mearga la mormântul sau cu recunostinta în momentele în care soarta Bizantului era pusa în cumpana de invaziile acestora.
Domnia urmatorului împarat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor. Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al împaratului Constantin Copronimul, si nu a ezitat de altfel sa arunce în închisori chiar înalti functionari, a fost mai îngaduitor, poate datorita sotiei sale Irina, o iconodula educata în Athena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).
Dupa împarateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofiter distins prin calitatile sale militare si deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului. Imediat dupa urcarea la tron el a început sa-si arate convingerile sale iconoclaste. Într-un cerc de prieteni apropiati ar fi declarat: "Vedeti ca toti împaratii care au admis cultul icoanelor si le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de lupta. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte buna. Toti acesti imparati au fost înmormantati cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfintilor Apostoli. Eu doresc sa le urmez exemplul si sa distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349).
Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – "creierul renasterii iconoclaste" – sa compuna un tratat care sa utilizeze hotarârile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai ca împaratul nu mai gasea în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. Înlaturandu-l pe Sfântul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast în 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în scoli si figura în manuale.
Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Craciun al anului 820, în timpul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totusi, politica iconoclasta a împaratului a fost în descrestere, el adorând cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au încetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.
Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El îsi dobândise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe în lumea bizantina. Persecutiile n-au fost atât de dure ca în trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.
Pe lânga originea sau educatia fiecarui împarat iconoclast este bine sa amintim si de preferintele artistice ale acestora. Iconoclastii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dusmani ai artei, ei o favorizau. Ei nu persecutau decât reprezentarile lui Hristos, ale Fecioarei si ale sfintilor. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferenta ca iconoclastii nu lasau peretii bisericilor nepictati. Dimpotriva, aveau mare placere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentari animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclasta reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice si un împrumut din Orientul musulman. Mai cu seama împaratul Teofil a fost un principe fastuos si un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai carui pereti erau acoperiti cu încrustatii, mozaicuri si picturi înfatisand scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori si flori. Bisericile erau decorate în acelasi spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a facu-o pentru a le înlocui cu animale si pasari. Constantin Copronimul ii lasase o pilda stralucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice si le înlocuise cu "flori, pasari felurite si alte animale înconjurate de plante printre care misunau cocostârci, corbi si pauni". Împaratului i se reprosa faptul ca transformase biserica în "livada si cotet de pasari" (Ch. Diehl, Manuel d’Art Byzantin, t. I, Paris, 1925). În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI Ecumenic, Constantin pusese portretul vizitiului sau preferat...
Antimonahismul
Alte teorii, dintre care nu lipsesc si cele ale adeptilor luptei de clasa, considera ca împaratii iconoclasti au pornit lupta împotriva icoanelor si ca reactie împotriva monahismului bizantin, aprig sustinator al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare si se bucura de imunitati fiscale, ori în conceptia împaratilor bizantini nu se putea tolera o asemenea situatie, fiindca ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptatori si chiar agriculturii si altor activitati economice, prin numarul insuficient de lucratori si, respectiv, functionari.
Cunoastem ca masurile cele mai drastice de dupa sinodul din 754 au fost luate de Constantin V împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbeste de aceasta faza a iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazarmi. Multi dintre ei au fost obligati sa defileze în hipodrom tinând câte o femeie de mana. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit calugarilor sa se casatoreasca, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietatile manastirilor, a ars manuscrise si moaste de sfinti, si ataca atât de aprig pe monahi, încât acestia nu mai îndrazneau sa poarte haina monahala.
Motive religioase
Alti autori cauta cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în reforma religioasa. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarata religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "închinarea în Duh si Adevar". Împaratul Leon al III-lea s-a simtit chemat, socotea el, sa restabileasca adevarata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si tradata. Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "împarat si preot", cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului în probleme religioase. El socotea ca prin aceasta va purifica religia crestina de ramasitele pagânismului, reducând-o la înaltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagâni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, dupa opt sute de ani a înlaturat din templu sarpele de arama, iar eu, dupa opt sute de ani, am facut sa se scoata zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman.
Împaratul Constantin V Copronimul a dus si mai departe doctrina hieratista. În vederea pregatirii sinodului de la Hieria (754), împaratul a alcatuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împaratii sunt aratati ca egali cu apostolii, investiti cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desavarsi si învata omenirea, dar si pentru a combate erezia diavoleasca. Acelasi împarat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfintilor si a fost împotriva cinstirii moastelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.
Imparatii erau ferm convinsi în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Declansarea luptei împotriva icoanelor de catre Leon la III-lea a fost prilejuita de o eruptie vulcanica, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera si Therasia si a produs un cutremur. În acest fenomen natural împaratul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezinta totodata anul începerii persecutiei împotriva icoanelor. Împaratul Leon Armeanul era încredintat ca predecesorii sai iconoclasti au fost ajutati de Dumnezeu.
Pe de alta parte împaratii explicau atât înaintarea islamului, care se facea simtita în mod clar si irezistibil, cat si prabusirea imperiului ca pe o pedeapsa a lui Dumnezeu care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altadata poporul lui Israel ori de cate ori acela cadea din adevarata cinstire a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orasului imperial de flota araba (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon si Constantin în lupta împotriva islamului n-au facut decât sa devina si mai clara idea ca miscarea împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Aceasta validare evidenta a reformei pe care împaratii o intentioneau în imperiu si în viata religioasa a facut ca multi oameni ai Bisericii sa ajunga la convingerea ca împaratul, prin actiunea de distrugere a icoanelor, înfaptuia vointa lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 au comparat pe imparati cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca sa distrug pretutindeni cultul zeilor.
Motive politice
Iconoclasmul pare sa fi fost declansat mai degraba din ratiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibila a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de imparatii iconoclasti. Departe de a fi inovatoare sau revolutionara, reactia iconoclasta a fost una profund conservatoare, tipic romana, si nu orientala. Imparatii iconoclasti asteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a traditiilor religioase si politice monarhice si teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabila "renovatio constantiniana". "Iconoclasmul bizantin a fost – dupa cum scrie A. Grabar – un proces istoric declansat si dirijat, mai mult de un veac, de la înaltimea tronului celor mai puternici monarhi crestini ai timpului care exercitau o putere practic nelimitata. Act de guvernamânt în domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia sa se exprime în conformitate cu traditia imperiala, si a purtat pecetea originii sale imperiale".
In cea mai pura descendenta constantiniana/eusebiana, suveranii iconoclasti se considerau inspirati si chemati, ca si Apostolii, direct de la Dumnezeu ca sa readuca Biserica bizantina, printr-o ampla operatiune de epurare, la puritatea traditiei apostolice amenintate prin cultul icoanelor de o lenta dar sigura alunecare spre politeismul pagân. În realitate însa, se urmarea instaurarea unei teocratii imperiale absolute în care împaratul devenea si sef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos, dupa cum am amintit anterior). Luptând împotriva imaginilor lui Hristos, imparatii iconoclasti urmareau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale Divinitatii pe pamânt. Sensul general "reactionar" al reactiei iconoclaste îl exprima elocvent tendinta "retro-constantiniana" de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii.
Era o lupta între imagine si semn/simbol, respectiv între prezenta si reprezentanta. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau aparitiei (epifaniei) unei prezente personale. Daca simbolul poate fi manipulat si instrumentalizat în folosul unei alte prezente, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezenta si reprezentanta – nemanipulabila. Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) Însusi, împaratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplator ca scena principala pe care s-au "jucat" controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arata multimii.
In 726, Leon III da semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos de deasupra Portii de Bronz a Palatului si înlocuind-o cu semnul Crucii si cu o inscriptie justificativa. Iar în 843 în semn de încheiere a disputelor patriarhul Metodie restabileste imaginea lui Hristos alaturi de Cruce (insotind-o de o alta ampla epigrama justificativa). În spatele conflictului dintre Cruce si Icoana se citeste însa competitia dintre imparat si Hristos la functia de Imagine vazuta a Divinitatii. Din "luptatori împotriva icoanelor" (iconomahi), imparatii iconoclasti deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporani – "luptatori împotriva lui Hristos" (hristomahi). Suprimând imaginea lui Hristos însusi pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei cautau poate sa depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pamânt si, în consecinta, sa-si absolutizeze propria lor suveranitate, tendinta conforma cu cele mai îndraznete manifestari de autocratie ale acestor suverani-soldati.
Totusi, nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora imparatii iconoclasti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor masuri largi de refacere a societatii si credintei, pe care voiau sa le pe baze mai drepte si mai bune. Ei n-au fost niste rationalisti sau liber cugetatori, cum spun altii, care cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit sa bazeze societatea noua "pe principii nemuritoare".
Imparatii iconoclasti, la fel ca si toti oamenii timpului lor, erau foarte piosi, uneori cu preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportarea lor mania divina, si, mai presus de toate, voiau sa purifice religia crestina de tot ce li se parea ca este idolatrie.
Argumente teologice iconoclaste
Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, în acelasi timp si inevitabil, si una teologica, imaginile si icoanele situându-se de la bun început în zona de intersectie între religios si politic. Spre a justifica teoretic reactiunea politica, imparatii iconoclasti au patronat sau elaborat efectiv (in cazul lui Constantin V) si o teologie iconoclasta. Aceasta grefa aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurectii generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Orogen si Eusebie al Cezareii). Distinctia cheie a acestei iconologii "sui generis" era cea între icoana "moarta" (materiala, artificiala, inerta) si icoana "vie" (naturala, însufletita) a unei persoane. Daca Leon III a refuzat ca idol icoana "moarta" a lui Hristos, fiul sau, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientala-magica, dupa cercetatori) a imaginii "vii" si ca atare "consubstantiala" cu prototipul; în conformitate cu aceasta, singura icoana veritabila a lui Hristos devenea... Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al aparatorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsa ca imposibila de însasi dogma unirii ipostatice a Divinitatii si umanitatii în Persoana lui Hristos. Nelipsit de subtilitate, rationamentul era urmatorul: pentru a fi veritabila, icoana trebuie sa reprezinte persoana reprezentata asa cum este; Hristos este Dumnezeu si om; deci, icoana n-are decât doua posibilitati, ambele inacceptabile si ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezinta si natura Sa divina nereprezentabila considerând ca aceasta e amestecata într-un fel cu umanitatea Lui (= concluzia monofizita), sau reprezinta natura Sa umana, dar atunci o separa de Divinitate (= diviziunea nestoriana).
Sinodul de la Hieria a utilizat, însa, o argumentatie diferita de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul origenist al lui Eusebie al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind ca dupa Înviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat si ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanti-monofiziti, îndumnezeirea umanitatii lui Hristos apare înteleasa ca o spiritualizare totala a corporalitatii lui Hristos, considerata, a-si fi pierdut prin Înviere si Înaltare calitatile materiale care-l fac figurabil, si în primul rând "circumscrierea" ei.
Concluzie
Iconoclasmul încheie seria marilor erezii din perioada hristologica. Fiecare dintre ele ataca un aspect sau altul al iconomiei divine, adica al mântuirii castigate prin Întruparea lui Dumnezeu. Or, iconoclasmul nu mai lua ca tinta un aspect anumit, ci iconomia mântuirii în ansamblu. Si, asa cum aceasta foarte complexa erezie constituia o ofensiva generala împotriva întregii învataturi ortodoxe, tot asa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful întregii Ortodoxii. Biserica a învins si va continua sa învinga o multime de erezii felurite. Dar una singura dintre victoriile sale - cea împotriva iconoclasmului - a fost în mod solemn proclamata drept Triumf al Ortodoxiei.
Bibliografie
Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.
Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997.
Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.
Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996.
Iconologia bizantina între politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.
Comentariile dumneavoastra referitoare la acest articol