Dialog Mihai Oara - SC

Decembrie 26 - Ianuarie 27, 2000

Cred ca mesajul dvs. foarte abreviat se refera la articolul despre rugaciunea pentru morti, pe care tocmai l-am publicat. Dupa parerea mea este legitim sa ma rog, "Doamne, adu-ti aminte de mama mea, sau sora mea, sau copilul meu care a trecut la Tine. Te rog da-i odihna acolo unde este". În biserica mea de aici, preotul începe litania, dupa care noi adaugam numele celor morti, dupa care el se roaga ca Domnul sa ne asculte.

În general nu vad o mare deosebire între o rugaciune spontana, personala, si una preformulata, atâta timp cât mintea si inima mea este în ea. De aceea, rugaciunea Tatal Nostru este foarte buna, desi a fost preformulata de Domnul Însusi. Resping doar rugaciunea preformulata pe care o fac fara sa particip cu mintea si inima. În cazul acesta ea se transforma într-o formula magica, care de fapt nu are nici o putere.

Nu cred ca modul peiorativ la adresa lui Dumitru Cornilescu în care ati citat felul în care s-a tradus 2 Tes. 2:15  da dreptul la procese de intentii.  Am consultat editia 1855 a Noului Testament tiparita la Bucuresti, Tipografia Bisericeasca din Sfanta Mitropolie.  în textul din Matei 15:2-3 este folosita expresia "asezamantul batranilor" iar în 2 Tes. 2  este folosit termenul "predanie".

In greceste, termenul "paradosis" poate fi tradus în trei sensuri:

- transmisie

- percept sau învatatura

- traditie

Nu cred ca Dumitru Cornilescu a avut vreo intentie rea, dimpotriva, sunt convins ca a facut traducerea cu maxima sinceritate si devotament fata de Cuvântul lui Dumnezeu. Exista totusi posibilitatea ca anumite convingeri teologice sa se strecoare neintentionat în alegerea cuvintelor. Asemenea tendinte avem fiecare. Chiar si conditionarea noastra culturala si înclinatiile noastre sentimentale joaca un rol, dar nu putem condamna pe nimeni de aceasta.

Am consultat editia 1855 a Noului Testament tiparita la Bucuresti, Tipografia Bisericeasca din Sfanta Mitropolie. În textul din Matei 15:2-3 este folosita expresia "asezamantul batranilor" iar în 2 Tes. 2  este folosit termenul "predanie".  

Din pacate cuvântul predanie este prea vechi, eu însumi nu sunt familiar cu el.

În greceste, termenul "paradosis" poate fi tradus în trei sensuri:  transmisie , percept sau învatatura  traditie.

Se poate ca oricare dintre acesti termeni este corect în textul nostru. Din pacate, multi credinciosi protestanti sau neoprotestanti vad cuvântul "învatatura" ca referindu-se la o scriere formala (de exemplu scrierile canonice). Cred ca este periculos sa citim acest pasaj în afara contextului istoric. Când Pavel l-a îndemnat pe Timotei sa tina învatatura (sau traditia) cred ca s-a referit la o învatatura corecta dar ne-formalizata înca. Cred ca s-a referit de asemenea la tot ce Pavel a demonstrat, nu numai prin cuvinte ci si prin comportare, prin obiceiuri, prin structurile bisericiesti pe care le-a lasat în urma lui. Toate acestea pot fi descrise prin cuvântul traditie.

Am vrut sa pun în evidenta faptul ca învataturile Noului Testament nu au cazut din cer, ci s-au dezvoltat organic în cadrul Bisericii apostolice. Unele dintre scrieri (de exemplu Evanghelia lui Toma) au fost ulterior respinse, nu pentru ca a venit vreun semn din cer, ci pentru ca nu se potriveau învataturii si practicii curente a Bisericii, cu alte cuvinte Traditiei. Pâna când canonul a fost final stabilit în secolul 4 si 5, Traditia a fost mijlocul de verificare si validare a scrierilor existente.

Pâna la urma, ambii termeni sunt corecti (traditie, învatatura), daca avem gija sa nu pierdem sensul nici unuia dintre ei. Mi-e teama ca multi neoprotestanti au pierdut cealalta jumatate de sens, aceea de traditie.

Se poate sa aveti alta parere, pe care o respect, fara a fi însa de acord.

Care este deci concluzia?  A fost Cornilescu in afara sensului original când a tradus "învataturile" si nu "traditiile"?  Întrebarea este: acum, când avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, insuflat de Dumnezeu Însusi si probat ca fiind "viu si lucrator", ce facem cu traditiile care contrazic acest Cuvânt?

Sunt de mentinut sau sunt de reconsiderat?  Daca traditia concorda cu Scriptura, atunci "Sola Scriptura" este un principiu viabil.  A ataca "Sola Scriptura" si-ar gasi justificare când se considera ca Scriptura nu este suficienta, mai trebuie ceva adaugat la ea.

Cred ca în general o traducere nu este „buna” sau rea”, ci „mai buna” sau „mai rea”. Personal cred ca folosirea cuvântului „traditie” este mai aproape de intentia originala a lui Pavel. Dar problema devine una semantica si poate fi dezbatuta la nesfârsit...

Dupa cum am mai afirmat, Biserica Ortodoxa vede Scriptura ca o parte a Traditiei (de fapt partea cu cea mai mare autoritate). Traditia nu poate fi auto-contradictorie, si prin urmare nu poate contine parti care sa contrazica Scriptura. Învataturile si practicile care nu se armonizeaza cu Scriptura nu-si au nici un loc în Traditie si trebuie excluse. Cred ca prin aceasta v-am raspuns la prima întrebare.

Alternativele pe care le prezentati în a doua parte a mesajului dvs. nu sunt singurele posibile. Dvs. scriti ca orice parte a traditiei (a) sau contrazice Scriptura, deci ar trebui exclusa, sau (b) repeta Scriptura, deci poate fi retinuta. Aceasta ar duce în mod implicit la Sola Scriptura.

De fapt exista si o alta posibilitate: Traditia nici nu contrazice Scriptura, nici nu o repeta mecanic, ci ea completeaza, explica si împlineste Scriptura. Un foarte bun exemplu este Crezul, care este parte a Traditiei ortodoxe. Crezul nu apare în mod explicit în Scriptura. Conform dilemei pe care mi-o prezentati, ar însemna fie (a) sa distrugem Crezul ca fiind în contradictie cu Scriptura sau (b) sa-l dam de o parte, ca fiind inutil, învatatura existând deja în Scriptura.

La fel se poate spune cu privire la orice predica sau la orice carte crestina. Principiul Sola Scriptura dus la extrem ar însemna sa eliminam predicile sau scrierile crestine, ele fiind fie repetitii ale Scripturii (deci inutile), fie contraziceri ale Scripturii (deci periculoase).

Încerc sa schitez unele discrepante intra Biblie si traditie cu privire subiecte majore ale credintei:

Criteriul Adevarului

Traditia descrie drept criteriu al adevarului Biblia completata si interpretata de traditie în acceptiunea Bisericii.

Biblia spune insa : Isus e Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14.6). Cuvântul Tau este Adevarul (Ioan 17:17). Duhul Sfânt este Duhul Adevarului (Ioan 16).

Îndreptatirea (Justificarea)

Cum poate un pacatos sa devina drept înaintea lui Dumnezeu?

Traditia spune ca prin tainele administrate de Biserica, inclusiv spovedania. Biblia spune ca prin credinta, fara merite personale (Rom 4:5). Faptele bune sunt consecinta dobandirii starii îndreptatire înaintea lui Dumnezeu, nu conditia ei.

Nasterea din nou

Traditia: spune ca se capata prin taina botezului.

Biblia spune ca se capata din apa Cuvântului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt (Ioan 3:5).

Mântuirea

Traditia spune ca se capata prin taine, prin Biserica, prin rugaciune post-mortem , prin credinta si fapte bune.       

Biblia spune ca mântuirea este numai prin Isus, în temeiul jertfei de la cruce (Fapte 4:12; 1 Ioan 1:7)

Mai sunt multe alte discrepante. Eu aleg si cred ce zice Biblia. Vreau sa pastrez numai traditii confirmate sau necontrazicand Biblia.

Criteriul adevarului

Nu vad aici o reala contradictie. Personal as respinge orice învatatura data de un ortodox daca ea ar contrazice Cuvântul lui Hristos sau marturia Duhului Sfânt. Am încercat sa descriu în articolul meu cum noi toti folosim o traditie sau alta, interpretarile noastre fiind marcate de anumite traditii. Am simtit ca Traditia (cu T mare) Bisericii Ortodoxe are un ascendent, fiind fundamentata în scrierile Parintilor, dintre care unii i-au cunoscut direct pe Apostoli sau pe urmasii lor. Traditiile protestante sunt mai recente, si de aceea, chiar daca le accept pe unele ca fiind foarte bune, trebuie sa fiu foarte atent.

Îndreptatirea

Intentionez sa scriu un articol pe tema aceasta, dar pâna atunci caut sa va raspund pe scurt.

Dupa cum am înteles eu, pentru ortodocsi tainele sunt doar mijloace ale harului, nu cauza primara a mântuirii, asa cum ar reiesi din comparatia dvs. Mântuirea este pentru ortodocsi o calatorie, nu o criza sau o decizie izolata (probabil aici nu sunteti de acord). Credinciosul primeste har prin aceste taine, dar ele nu constituie cauza ultima a mântuirii.

Nici un teolog Ortodox nu spune ca mântuirea se capata prin fapte. Un om, daca ar face cele mai minunate fapte, nu s-ar putea mântui singur. Atâta doar, ca adevarata credinta se manifesta în MOD NECESAR prin fapte, asa cum spune clar Ap. Iacov în epistola sa (epistola pe care Luther a vrut sa o scoata din canon).

Nasterea din nou

Credeti deci ca botezul nu mai este necesar pentru mântuire? Eu cred ca este necesar. Faptul ca Dumnezeu poate mântui si fara botez (vezi cazul tâlharului de pe cruce) este o prerogativa a lui Dumnezeu, pe care noi nu o putem invoca pentru a evita botezul. În ce priveste Duhul Sfânt, cred ca suntem de acord ca lucrarea Lui este esentiala.

Mântuirea

Din nou, nu cred ca ati enuntat exact pozitia teologica ortodoxa. Ortodocsii cred în lucrarea Domnului Iisus ca esenta, cauza a mântuirii. În acest sens, este singura cauza, si sunt de acord cu acel “Numai". În acelasi timp, mântuirea se cladeste si se întareste în viata noastra prin aceste mijloace, care nu sunt în ele însele cauza mântuirii. În acelasi fel, propovaduirea evangheliei este un mijloc, dar nu o cauza. Aceasta înseamna ca oamenii nu se mântuiesc fara sa auda cuvântul, dar cuvântul nu este cauza mântuirii, ci un mijloc.

Poate o mica întrebare ramâne, "Care sunt traditiile confirmate?" Altfel sunt de acord cu dumneavoastra.

Traditiile confirmate sunt traditii care nu sunt prezentate in mod expicit în Scriptura, dar care nu contin vreun element care contrazice Scriptura.  Ati dat exemplul amvonului.  Daca un preot, un pastor sau un predicator vesteste Cuvântul la un colt de strada, este important Cine l-a trimes si ce predica, nu prezenta, absenta sau culoarea amvonului.

În completarea unui mesaj anterior, doresc sa precizez ca sustinad ca botezul nu mântuieste ci Christos mântuieste, n-as vrea sa se creada ca sunt impotriva botezului.  Botezul isi are rostul lui si a ignora acest rost este un aspect daunator pentru crestini.

Am citit partea III din articolul - recenzie scris cu privire la lucrarea "Adevarata Credinta", monografie cu caracter istorico-teologica scrisa cu cativa ani în urma de fratele Iosif Ton, cunoscut vestitor al Scripturilor Sfinte printre vorbitorii de limba romana.  Am citit si eu lucrarea mentionata ca cativa ani în urma si am ramas cu gandul esential ca nevoia absoluta a vorbitorilor de limba romana este aceea de a cunoaste si de a primi, fiecare în chip individual adevarata credinta".  Ceea ce mi s-a parut ca transpare din recenzia Dvs. este ca se considera ca o anumita denominatiune religioasa detine monopolul adevaratei credinte; intr-un asemnea caz,  acea denominatiune religioasa detine monopolul Dumnezeirii. 

Întrebarea - sub aspect logic - este:  Cum poate fi monopolizat Infinitul?

In partea 3-a a studiului Dvs.  se pare ca va nemultumeste faptul ca Iosif Ton, pe baza analizei a trei cazuri din istoria Bisericii Ortodoxe Romane a formulat concluzia ca BOR nu poate fi reformata.  Întrebarea mea este:  De ce sa fie reformata, când teologii ei o considera, în temeiul istoricitatii multimilenare, ca detinând monopolul adevarului?

Optica prin care ati analizat pledoaria lui Iosif Ton a fost aceea de a "apara valorile ortodoxiei".  Sugerez ca adevarul divin este aparat si este victorios prin lucrarea directa a lui Dumnezeu.  Adevarul divin este auto-suficient si self-prevalent.  În acelas timp, sugerez ca I.T. abordând problema unei "reforme" în BOR nu a avut în vedere  abolirea unor traditii puternic înradacinate ci un aspect central:  continutul credintei propovaduite de BOR.  Daca privim lucrurile prin prisma realitatii, trebuie sa recunoastem distantari fata de ce au predicat apostolii si ceea ce se predica azi.

Voi da câteva exemple:

Noul Testament -  sustine absoluta necesitate de a-L cunoaste pe Christos ca pe Mântuitorul personal.   Ce specific îmi rasuna cuvintele lui Toma: "Domnul meu si Mântuitorul meu"   M-as bucura nespus de mult ca tot mai multi români sa poate spune la fel.  Ap. Pavel zice: "Christos Isus a venit în lume sa mântuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu". Orice om are nevoie de întoarcerea la Dumnezeu. Conceptul ca cineva devine crestin prin nastere, doctrina regenerarii prin botez si cu aceasta cea a unei mântuiri automate prin Biserica si prin servicii religioase post-mortem poate fi sustinuta de traditii dar nu de Scriptura.

Biblia pune primirea mântuirii în Christos la inceputul vietii de credinta. Faptele bune, trairea virtutilor crestine sunt o consecinta a realitatii mântuirii, nu o conditie a mântuirii. În multe biserici ortodoxe se predica o mântuire care se obtine la sfarsit, când se pun în balanta faptele bune si cele rele ale unui individ, inclusiv rugaciuni si alte actiuni post-mortem intiate de persoane apropiate celui decedat. A gandi astfel, înseamna a socoti ca jertfa lui Christos nu este de ajuns pentru mântuire, ca strigatul Lui de pe cruce "S-a sfârsit" nu se aplica la mântuire, caci lucrarea de mântuire nu s-a sfârsit.

Daca interpretez bine afirmatiile lui I.T. înteleg ca el se referea la o reformare a vietilor personale ale  crestinilor ortodocsi, bazata pe aplicarea principiilor Evanghelie la vietile prin recunoastrea în Isus Christos a unui Mântuitor personal, tare pe pamânt si în cer. Aceasta ar aduce o înviorare a vietii spirituale a Bisericilor

Am fost intr-o noapte de-nviere la Patriarhie. Am fost socat sa-L aud pe Intaiul Statator spunand :  "Sarbatorim azi Invierea naturii, dupa o lunga peroada de inghet si moarte." Este drept, a incheiat cu crestinescul: "Christos a-nviat". Înteleg prin reformarea unei biserici clerici adanc convinsi de adevarurile crestine, care cunosc nu despre Dumnezeu ci Il cunosc personal pe Dumnezeu prin Christos si care învata pe enoriasi ca Christos este singurul Mântuitor.

Este în stramosescul colind "O, ce veste minunata" un vers care, crezut, marcheaza "reforma" în viata personala:

Pe Fiul cel din vecie
Ce L-a trimes Tatal mie,
Sa se nasca si sa creasca,
Sa ne mântuiasca.

Încerc sa va raspund la ultimul dvs. mesaj.

Dumneavoastra scrieti, „Ceea ce mi s-a parut ca transpare din recenzia Dvs. este ca se considera ca o anumita denominatiune religioasa detine monopolul adevaratei credinte; într-un asemnea caz, acea denominatiune religioasa detine monopolul Dumnezeirii.” 

Personal eu nu sar la aceasta concluzie.

Eu vad Biserica istorica (care coincide în mare parte cu cea Ortodoxa) ca un cadru plenar de manifestare a Împaratiei lui Dumnezeu în lume, asa cum a fost si Israelul înainte. A avut Israel monopolul adevarului? Absolut nu. Au fost multi credinciosi mântiti si în afara lui Israel. Au existat în afara Israelului oameni mai drepti si mai buni. Dar ca popor, Dumnezeu a ales sa se manifeste în Israel si prin Israel.

Nu cred ca un ortodox umil si cinstit ar pretinde ca are monopolul adevarului. Tocmai citesc o carte ortodoxa foarte buna, plina de citate din C.S. Lewis si Bonhoffer, care nu erau ortodocsi.

Deci, daca un ortodox ar pretinde ca detine monopolul adevarului, greseste, nu numai prin falsitatea afirmatiei, ci si printr-un spirit de mândrie si aroganta. Daca asa ceva ar fi reiesit din articolul meu, îmi cer iertare, si daca exista vreo afirmatie directa în acest sens sunt gata sa o corectez.

În partea 3-a a studiului Dvs.  se pare ca va nemultumeste  faptul ca Iosif  Ton, pe baza analizei a trei cazuri din istoria Bisericii Ortodoxe Romane a  formulat concluzia ca BOR nu poate fi reformata.  Întrebarea  mea este:  De ce sa fie reformata, când teologii ei o considera, în temeiul  istoricitatii  multimilenare, ca detinând monopolul adevarului?

Pe lânga cele de mai sus, adaug ca Iosif Ton sare în mod superficial la concluzia ca BOR trebuie reformata. Sunt si eu de acord ca BOR trebuie sa se modernizeze în anumite privinte (de exemplu sa evite limbajul învechit, sa accentueze mai mult studiul Bibliei, etc.). Dar IT are o alta reforma în vedere, una în urma careia BOR s-ar schimba dupa chipul si asemanarea bisericilor baptiste. Aceasta ar echivala nu cu o reformare, ci cu o desfintare.

Conceptul ca cineva devine crestin prin nastere, doctrina regenerarii prin botez si cu aceasta cea a unei mântuiri automate prin Biserica si prin servicii religioase post-mortem poate fi sustinuta de traditii dar nu de Scriptura.  

Marea mea descoperire, care m-a atras catre Ortodoxie, este ca adevarata traditie Ortodoxa îi cheama pe oameni tocmai la o legatura personala cu Domnul Iisus. V-as recomanda sa cititi scrierile unor sfinti sau teologi ortodocsi clasici, si sa vedeti ca aceasta este o tema centrala. Unul din conceptele de baza ale ortodoxiei este acela de THEOSIS, în care omul se apropie atât de mult de Domnul Iisus, încât Acesta ia chip în el. Aceasta apropriere se face pentru credincios prin asceza, care implica renuntare la lume (în spirit), rugaciune, post, etc. Toate acestea nu au valoare în sine ci sunt doar mijloace de a-L cunoaste pe Hristos.

Trebuie sa recunosc faptul ca multi dintre cei care sunt nominali ortodocsi nu au habar de toate acestea. Ei cred ca botezul si participarea o data pe an la slujbe este suficienta. Dar nu asa ceva m- a atras pe mine.

În multe biserici ortodoxe se predica o mântuire care se obtine la sfarsit, când se pun în balanta faptele bune si cele rele ale unui individ, inclusiv rugaciuni si alte actiuni post-mortem  intiate de persoane apropiate celui decedat.

Idea "balantei" de la judecata, nu apartine traditiei ortodoxe adevarate. De fapt am citit lucrari ortodoxe în care catolicii sunt atacati tocmai pentru aceasta conceptie, pe care teologii ortodocsi o vad ca legalista si rationalista, si o resping hotarât. Din nou precizez ca nu ma refer la anumite conceptii populare care pot fi gresite.

Pe de alta parte, ortodoxia are o conceptie mai nuantata despre mântuire, care nu se potriveste cu o anumita tendinta de a supersimplifica. Printre neoprotestanti se spune adesea, "X este mântuit pentru ca pe data de ... a primit pe Iisus în inima lui." As încerca sa rezum (în mod imperfect) conceptia ortodoxa despre partea omului în mântuire prin urmatoarele:

-          Omul trebuie sa fie botezat (cu toate ca Dumnezeu poate hotarâ sa mântuiasca si ne-botezati)

-          Omul trebuie sa creada cu adevarat. Fara credinta nu exista mântuire.

-          Biserica se aseamana cu un "spital" care se îngrijeste de noi cei bolnavi, într-un cadru propice vindecarii. Din aceasta cauza, cel care o respinge îsi pune în primejdie mântuirea. Dar Dumnezeu poate mântui si în afara Bisericii, asa cum poate mântui si în afara botezului.

-          Mântuirea este o calatorie, nu o stampila pe pasaport.

-          Nu putem judeca starea de mântuire a altora, pe care doar Dumnezeu o stie.

-          Nu exista nici o contradictie sau despartire între credinta si fapte. Ele sunt într-o relatie de "sinergie", în care fiecare se manifesta prin cealalta. Lipsa faptelor (manifestate într-o viata crestina adevarata) înseamna lipsa credintei. Straduinta de a face fapte este de fapt manifestarea credintei.

-          Faptele nu pot nici pe departe sa asigure mântuirea, pe care o primim ca har, nu ca merit. Înaintea lui Dumnezeu nu avem merite.

-          Siguranta mântuirii nu vine nici din fapte, nici dintr-o "semnatura" ("L-am primit pe Hristos"), ci din dragostea infinita si tainica a lui Dumnezeu pentru oameni.

Aceste puncte le-am gasit în diverse scrieri ortodoxe. Poate ele nu se potrivesc cu ce stiam noi înainte, nici cu anumite conceptii populare, dar reprezinta adevarata conceptie ortodoxa, asa cum a fost exprimata de reprezentantii ei cei mai de seama.

A gandi astfel, înseamna a socoti ca jertfa lui Christos nu este de ajuns pentru mântuire, ca strigatul Lui de pe cruce  "S-a sfarsit"  nu se aplica la mântuire, caci lucrarea de mântuire nu s-a sfarsit.

Pot afirma cu mare siguranta ca ortodoxia recunoaste jertfa Domnului Iisus ca singurul temei al mântuirii. Sa nu confundam partea lui Dumnezeu cu partea omului. În ce ne priveste pe noi oamenii, este bine sa participam la toate aceste aspecte ale viatii crestine. Ele nu sunt CAUZA mântuirii, ci acordul pe care noi ni-l dam ca sa o primim si sa ne-o însusim.  

Daca interpretez bine afirmatiile lui I.T. înteleg ca el se referea la o reformare a vietilor personale ale crestinilor ortodocsi, bazata pe aplicarea principiilor Evanghelie la vietile prin recunoastrea în Isus  Christos a unui Mântuitor personal, tare pe pamant si în cer. Aceasta ar aduce o inviorare a vietii spirituale a Bisericilor.

Înteleg ca dvs. încercati sa priviti cu bunavointa afirmatiile lui. Mi-e teama însa ca lucrurile nu stau asa. Daca ar fi dorit doar o înoire personala a credinciosilor ortodocsi, nu ar fi atacat în principiu BO. Ati citit probabil prima parte a recenziei mele si va aduceti aminte ca el se uneste cu istorici români cu conceptii iluministe, care arunca insulte la adresa BO. Vad aici un interes care merge dincolo de grija pentru viata personala a credinciosilor ortodocsi.

Am fost intr-o noapte de-nviere la Patriarhie. Am fost socat  sa-l aud pe Întaiul Statator spunand : "Sarbatorim azi Invierea naturii,  dupa o lunga peroada de inghet si moarte." Este drept, a incheiat cu crestinescul : "Christos a-nviat".  

Este greu sa judecam aceste afirmatii în afara contextului. Nu cred ca prima afirmatie se vrea a fi o noua învatatura. Ea este cel mult o licienta poetica.

Înteleg prin reformarea unei biserici clerici adânc convinsi de adevarurile crestine, care cunosc nu despre Dumnezeu ci Îl cunosc personal pe Dumnezeu prin Christos si care învata pe enoriasi ca  Christos este singurul Mântuitor.

Ati exprimat perfect si dorinta inimii mele. Sper si eu ca toti ortodocsii români sa evolueze catre o traire mai înalta, si mai personala cu Domnul Iisus.

Articolul, publicat în l. engleza de dl. Joel Kalivesmaki, are un titlu foarte sugestiv: "Nu adauga la cuvintele Lui", o parafrazare a gandului pe care il impartasesc multi crestini, unii dintre ei crestini ortodocsi, ca Cuvântul lui Dumnezeu este deplin suficient, ca acest Cuvânt nu are nevoie sa se sprijine pa cârji pastorale, papale sau filozofice.

Autorul sustine idea ca faptul ca sunt 27 de carti incluse în canonul Noului Testament este rezultanta a faptului ca Sfânta Traditie a stabilit, prin proceduri eclesiastice acest lucru.  Aceasta este considerata de autor o dovada de necontestat ca fara Traditie Cuvântul n-ar fi ajuns la noi, si mai mult, ca Traditia si Cuvântul merg împreuna si ca deciziile canonizate de Biserica trebuiesc venerate si pastrate.

Desigur, lasând la o parte caracterul subiectiv al istoriei scrise (exceptie fac numai cartile istorice al Bibliei),  mi se pare ca atribuind Traditiei meritul si functia de pastrare a Bibliei se face o regretabila confuzie intre cauza si instrumentalitate.  Cauza exitentei si pastrarii Bibliei este Însusi Dumnezeu.  El a inspirat pe scriitorii Scripturilor Sfinte,  El a pastrat si a sprijinit raspandirea Scripturii, în conditii de accentuate ostilitati la adresa Biblie.  A folosit oameni, dar oamenii au fost intrumente în mana lui Dumnezeu.  Suntem în pericolul de a ne atinti ochii la instrumente uitând pe Cel ce reprezinta cauza primara, cauza eficienta.  La Ioan 6, Mântuitorul le atrage atentia Iudeilor ca "Dumnezeu le-a trimes mana în pustie" si ei ziceau ca Moise a facut acest lucru.  Asa se pare ca  se procedeaza când se afirma ca autoritatea Noului Testament a fost conferita de Sionoade, de Traditie.  Sunt deplin convins ca Noul Tetament are putere divina în el însusi.  Am vazut mii de persoane care au crezut în Hristosul Bibliei si a caror viata a fost schimbata din temelii.

Am cunoscut persoane care, la sfârsitul vietii lor pe pamânt, cu forte fizice din ce în ce mai plapande, puteau zice:  "Am fost si sunt un om fericit.

Christosul Noului Testament, Mântuitorul si Domnul meu a facut aceasta.  Nu mi se pare corect sa se afirme ca scrierile Noului Testament nu au autoritate intrinseca ci ca autoritatea le-a fost conferita de cutare Sinod (acest argument a fost folosit în combaterea lui Josh McDowel).  îmi place sa cred ca cele 27 de carti aveau deja autoritate si raspndire printre biserici si ca Sinodul a consemnat o conditie, o situatie deja existenta.  As avea mai multe discutii pe marginea articolului sus-mentionat, dar de aceasta data, ma refer la citatul introductiv din Toma 5.  Acest citat suna astfel:

"Recunoaste ce ai înaintea ochilor si atunci ti se va arata ceea ce este ascuns"

Suna cam filosofic: de la gândirea concreta la gândirea abstracta".  Sugerez ca nu asta este calea de cunoastere spirituala.  Aci, este nevoie de ochi spirituali deschisi prin revelatia divina, accesibila prin credinta.  Iar credinta vine în urma auzirii si auzirea din cuvântul lui Christos".  

Multumesc ca mi s-a adus la cunostinta despre acest interesant articol, l-am citit cu atentie si sper sa mai stam de vorba pe marginea lui.

Iata câteva comentarii la reflectiile dvs.

Mai întâi vreau sa-mi exprim încrederea în competenta lui Joel, care îsi pregateste doctoratul tocmai pe subiectul scrierilor timpurii ale bisericii, deci este foarte compentent.

Aceasta este considerata de autor o dovada de necontestat ca fara Traditie Cuvântul n-ar fi ajuns  la noi, si mai mult, ca Traditia si Cuvântul merg împreuna si ca deciziile canonizate de Biserica trebuiesc venerate si pastrate.

Cred ca am fi primit cartile canonului si fara hotarârile Sinoadelor, dar am fi ramas cu o serie de probleme. Joel arata în articol ca în primele veacuri circulau foarte multe scrieri prin biserici. Fara o stabilire formala a canonului crestinatatea ar fi fost întotdeauna framântata de întrebarea "Care scrieri sunt inspirate si care au autoritate?"

Desigur, lasand la o parte caracterul subiectiv al istoriei scrise (exceptie fac numai cartile istorice al  Bibliei), mi se pare ca atribuind Traditiei meritul si functia de pastrare a Bibliei se face o regretabila  confuzie intre cauza si instrumentalitate. Cauza exitentei si pastrarii Bibliei este Însusi Dumnezeu.  El a inspirat pe scriitorii Scripturilor Sfinte, El a pastrat si a sprijinit raspandirea Scripturii, în conditii de accentuate ostilitati la adresa Biblie.  A folosit oameni,  dar oamenii au  fost intrumente în mana lui Dumnezeu.

Sunt cu totul de acord cu dumneavoastra. Pastrarea si transmiterea Bibliei s-a facut prin providenta lui Dumnezeu si oamenii au fost doar instrumente. Dar acum îmi pun întrebarea: Daca aceste "instrumente" au fost folosite ca sa judece care sunt scrierile sfinte, ce am de zis cu privire la alte judecati facute de aceleasi instrumente?

Cei mai multi protestanti resping multe aspecte care ne-au provenit prin aceasi filiera a Traditiei, de la aceasi Biserica din primele veacuri crestine:

* cinstirea Fecioarei Maria si a sfintilor

* icoanele

* organizarea bisericieasca (de exemplu functia de episcop, separata de cea de preot)

Motivul care se aduce acestei respingeri este ca Biserica de dupa edictul de toleranta din 313 a lui Constantin s-ar fi corupta de practici si învataturi pagâne. Se mai spune ca toate acestea nu sunt bazate pe Biblie (fapt care uneori poate fi disputat). Dar, daca Biserica a fost atât de corupta, cum ne putem încrede ca ne-a transmis un canon curat? Dupa cum vedem, Biblia nu ne da ea însasi o definitie a canonului. Mai mult decât atât, uneori citeaza cu autoritate carti care au fost excluse din canon (de exemplu cartea lui Enoh).

Întrebarea aceasta nu este doar retorica. Dupa câte probabil stiti, Luther a vrut sa excluda din canon Epistola lui Iacov. El s-a bazat pe aceasi teorie ca Biserica a fost corupta, prin urmare concluzia logica este ca avem dreptul de a revizui canonul pe care aceasta ni l-a transmis.

Întrebarea pentru mine, dvs. si Joel Kalvesmaki nu este daca acceptam canonul. Îl acceptam fara nici o ezitare. Întrebarea este mai degraba, de ce respingem filiera prin care ni s-a transmis? Eu cred ca Traditia este opera Duhului Sfânt în Biserica si istorie. Altii cred ca Traditia este pur omeneasca si se îndeparteaza de învatatura si voia lui Dumnezeu. Dar atunci ce siguranta mai au acestia cu privire la canonul care ne-a venit prin aceasi Traditie? Pe ce baza admitem anumite aspecte ale Traditiei cum ar fi canonul si Dumineca (despre care nu avem în Biblie nici o porunca sa o tinem), dar respingem altele, spunând ca Traditie este infiltrata de pagânism.

As avea mai multe discutii pe marginea articolului sus-mentionat, dar de aceasta data, ma refer  la citatul introductiv din Toma 5. Acest citat suna astfel:  "Recunoaste ce ai înaintea ochilor si atinci ti se va arata ceea ce este ascuns."  Suna cam filosofic: de la gandirea concreta la gandirea abstracta". Sugerez ca nu asta este calea de cunoastere spirituala.

Nici autorul, nici eu nu consideram acest citat ca având autoritate.

Încep cu doua precizari: 

1.  Comentariile privitoare la articolul despre "Canon" nu trebuie considerate ca o încercare de sub-apreciere autorului articolului.  El a realizat o sinteza bine documentata si interesanta cu privire la acest subiect, apreciez eruditia si travaliul depus pentru a realiza, în mod succint o expunere cu real caracter academic.

2.  Referirile mele la IT sunt bazate pe fluxul ideatiei, nu pe actiuni cu caracter istoric sau episodic.  în fapt, n-as avea elemente suficiente pentru a aborda în vreun fel cel de al  doilea aspect.

Trecand la continuarea gandurilor pe marginea articolului dlui Joel Kalvesmaki doresc sa abordez o a doua problema de fond:

Are Biblia autoritate si putere intriseca? Cu alte cuvinte: Se impune prin ea însasi sau se impune prin influiente externe? Rog sa mi se permita sa cred ca nu gresesc daca afirm categoric ca nu sinodul, nici credinta unora (mai multi sau mai putini) ci Dumnezeu a dat autoritate Scriturii. În profetul Ieremia se spun cuvintele: "Nu este Cuvântul Meu ca un ciocan care sfarma stanca?".   Sunt în Istoria Bisericii ilustari ale unei asemenea puteri. Sfantul Augustin era în vizita la prietenul sau Apius, intr- radina frumoasa. Deodata, aude un glas de copil spunand cu o voce cantata: "Toli, lege" (Ia si citeste - în Latina). S-a dus în biblioteca amicului sau si a gasit sulul Epistolei catre Romani. A citit din Romani 13:12 "Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua, sa ne dezbracam de lucrarile întunerecului si sa ne îmbracam cu faptele luminii. Sa traim frumos, ca-n timpul zilei...Îmbracati-va în Domnului Isus Christos".

Acest text a dus la convertirea lui Augustin. N-a fost la lucru decât puterea Scripturii si puterea Duhului Sfânt.  Dl. Joel spune: "Noul Testament are autoritate asupra noastra pentru ca îl credem". În întelegerea mea, are si daca cineva nu crede: are putere sa îndrepte spre mântuire pe cei ce cred si sa înstiinteze cu privire la judecata lui Dumezeu pe cei ce nu cred.

Am auzit pe un batran spunand:  "Noi pretindem ca studiem Cuvântul lui Dumnezeu.  Ce-ar fi sa ne studieze Scriptura pe noi"

Ce-ar fi? Am fi intrumente ala raspândirii Împaratiei lui Dumnezeu. 

Canonul Noului Testament a recunoscut autoritatea cartilor lui componente dar nu a creat, nu a determinat aceasta autoritate. Cuvântul Domnului este un ciocan care sfarma stanca nu pentru ca asa a hotarât un consiliu de personalitati abilitate de Dumnezeu cu discernamânt spiritual, ci pentru ca Dumnezeu Însusi le-a conferit aceasta autoritate.

Un profesor universitar care preda marxismul la Universitatea din Timisoara a primit sarcina, în cadrul activitatii "stiintifice" sa studieze cele patru evanghelii, sa gaseasca contraziceri între ele si sa publice o brosura în care sa demonstreze ca un intelectual nu poate crede ce spune Noul Testament.

Profesorul a început cu citirea evangheliilor. A fost impresionat de limbajul simplu dar patrunzator, de naturaletea expunerilor, de prospetimea narativa; într-o prima faza, a gândit: n-am sa pot scrie ceva împotriva acestor carti.  Nu mai citise niciodata carti de o asemena puritate. La textul de la Matei 11:  "Veniti la Mine, voi cei truditi si împovarati si Eu va voi da odihna", a simtit ca apelul avea o adresa personala.  El continea o chemare: Veniti, o adresa: "la Mine", o calificare: "truditi si impovarati" si o asigurare "Va voi da odihna". Nu fara lupte launtrice, nu fara temeri, a înteles Cine este Christosul Noului Testament, a crezut în El si a primit odihna spirituala pe care o promite Mântuitorul. Desigur, a parasit profesiunea care îl plasa în randurile ateistilor militanti si si-a ales un drum greu, dar a primit odihna constiintei Sale, odihna partasiei cu Mântuitorul pacatosilor.

Ma voi referi pe scurt la faptul ca existe "apocrife" care au candidat sau ar fi putut candida la apartenenta de NT. Dl JK sugereaza ca neapartenenta acestora este un rezultat al hotarârilor sinodale si, formal, s-ar putea sa fie asa. Ce as vrea sa arat este ca Canonul NT nu a este rezultatul conjugarii necesitatii cu întâmplarea. Dumnezeu, Care stie sfârsitul lucrurilor înante de a începe, hotarâse mai dinainte ce carti intra în componenta NT. Dumnezeul omniscient nu este luat prin surprindere de absolut nimic: El e Dumnezeu. Sugerez ca fiecare carte a Noului Testament are un loc specific, un rol specific în transmiterea gândurilor lui Dumnezeu, toate fundamentate pe tema centrala a Christosului lui Dumnezeu, Creator, Mântuitor, Domn. Neincluderea duce la gândul ca, cu siguranta, alte carti, numite de istoria crestinsmului din primele secole "apocrife" nu erau necesare, canonul fiind complet. Conciziunea Scripturilor caracterizeaza felul specific al adresarii lui Dumnezeu catre oameni. Includerea "apocrifelor" dupa ce toate locurile si rolurile erau acoperite în mod exemplar, ar fi însemnat o diluare a mesajului lui Dumnezeu. Este în matematica un principiu: tot ce nu ajuta, încurca.

Daca socotim Noul Testament o simfonie conceputa de Vesnicul Dumnezeu folsind pentru scrirea ei oameni inspirati de Duhul Sfânt si recunoscuta dupa secole intr-un canon multi-milenar,  cine ar putea sugera ca simfonia este incompleta si necesita completari. Ce-ar fi ca muzicienii sa amestece pe Mozart cu Ceaicovski pentru ca amandoi au avut talent?

Spunând acestea, nu sustin ca oameni interesati n-ar putea citi "apocrife".  Cred ca at fi de citit nu cu marca "Asa vorbeste Domnul" ci cu marca "asa a scris "X" în secolul "Y". As sugera ca referirea la apocrife ca suport pentru anumite idei si practici religioase o poate face cineva ca parere personala, nu ca punct de vedere al Bisericii.

Acum 37 de ani, cu putin înainte de a pleca "acasa la Domnul", Tudor Popescu spunea unui grup de tineri: "Ramâneti la simplitatea Evangheliei". M-a urmarit de atunci doua idei: frumustea simplitatii, si simplitate în integritate, nu simplitate prin simplificare.

"Fiti intelepti ca serpii si simpli ca porumbeii"

Când eram în anul trei la facultate a venit la mine un coleg care era de origine evreu si foarte interesat de credinte de tip New Age. El mi-a declarat ca a devenit brusc interesat de crestinism. Motivul era ca a gasit o versiune în limba franceza a Evangheliei lui Toma.  Aceasta Evanghelie, încarcata de idei gnostice, era foarte atragatoare pentru gusturile si interesele lui. Încercînd sa-l aduc la credinta dreapta, i-am vorbit de mesajul celorlalte patru evanghelii. Dar el argumenta ca aceasta Evanghelie a lui Toma este din aceasi epoca, are aceasi atestare documentara, prin urmare nu vede nici un motiv sa nu o considere pe aceasta în rând cu celelalte patru.

În cele din urma am folosit singurul argument pe care l-am considerat suficient de puternic. I-am zis, "Biserica Crestina din toate timpurile a folosit cele patru Evanghelii, nu Evanghelia lui Toma. De ce vrei sa urmezi o carte pe care Biserica, crestinii nu au acceptat-o ca fiind de la Dumnezeu?"

Acum îmi dau seama ca am folosit acelasi argument ca si Joel  Kalvesmaki, argumentul autoritatii Bisericii si Traditiei. Noi consideram ca ACEASTA este scrierea sfânta, Scriptura, pentru ca asa am primit de la Biserica. Desigur, ea are o putere intriseca si ramâne Cuvântul lui Dumnezeu indiferent de orice confirmare sau infirmare bisericeasca. Biblia este fara greseala si deplin inspirata. Dar cum am aflat toate acestea? Prin Biserica.

Unii slujitori ai bisericii au fost vrednici altii au fost pacatosi patetici. Dar Biserica este trupul lui Hristos, si asa cum se spune într-o epistola, stâlpul si temelia adevarului.

Astazi nu as avea un argument mai bun pentru fostul meu coleg evreu. Pot face declaratia ca cele 27 de carti ale NT sunt exact cele lasate de Dumnezeu. Cu toate ca aceasta declaratie este adevarata, ea ramâne o simpla proclamatie atâta timp cât nu este justificata. Singura mea justificare este aceea ca cele 27 de carti sunt cele care ni s-au transmis si au fost acceptate prin Biserica.

Nu fara lupte launtrice, nu fara temeri, a  inteles Cine este Christosul Noului Testament, a crezut în El si a primit  odihna spirituala pe care o promite Mântuitorul. Desigur, a parasit  profesiunea care îl  plasa în randurile ateistilor militanti si si-a ales un drum greu, dar a primit odihna constiintei Sale, odihna partasiei cu Mântuitorul pacatosilor.

Cazul acesta este foarte interesant si dovedeste puterea Scripturii de a transforma vietil oamenilor. Dar as dori sa observ doua lucruri:

1. Acest profesor a studiat o Biblie care era deja transmisa PRIN BISERICA.
2. Probabil dupa ca a devenit interesat de mântuire, profesorul a luat legatura cu credinciosi din biserici si în cele din urma s-a unit el însusi cu o astfel de biserica.

Ceea ce vreau sa spun este ca nici în acest caz nu a fost vorba de o interactiune pura om-Scriptura, ci o tripla interactiune, om-Biserica-Scriptura. Probabil aceasta interactie l-a adus la credinta mântuitoare. Ce s-ar fi întâmplat daca în loc sa gaseasca o biserica crestina traditionala, ar fi gasit un grup de mormoni, care si ei accepta Scriptura, numai ca mai adauga la ea scrierile lui Joseph Smith. Este drept ca interpretarile lor sunt fortate si netraditionale, dar sunt totusi niste interpretari. Eu cred ca numai interpretata în cadrul traditional al bisericilor crestine Scriptura devine pentru om mesajul lui Dumnezeu. În afara acestui cadru Scripturii i se fura adevarul pe care Dumnezeu a vrut sa ni-l dea prin ea.

Dumneavoastra ati învatat probabil sa întelegeti Scriptura de la oameni cum au fost Tudor Popescu sau Dumitru Cornilescu. Eu ai învatat de la altii. Sirul acesta trece probabil prin Parintii Biseicii, cât si prin crestini cum a fost Luther. Dar în afara acestui cadru de interpretare, putem foarte usor sa ajungem la aberatii.

În concluzie, eu cred ca Scriptura calauzeste si lumineaza Biserica, iar Biserica este cea care transmite, interpreteaza si proclama Scriptura drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Scriptura s-a nascut în Biserica, dar ramâne autoritatea cea mai mare în Biserica, deasupra oricarei alte traditii sau autoritati bisericesti. Ele se bazeaza una pe alta. Biserica nu poate fi scoasa din aceasta relatie fara a stirbi prin aceasta justificarea autoritatii Scripturii.