Biserici moderne într-o lume modernă (2)

Aș dori să mă refer la trei aspecte ale serviciului divin la care am participat cu câteva luni în urmă într-o biserică evanghelică: muzica, predica şi Cina Domnului. Le putem înţelege și judeca mai bine într-un simplu cadru conceptual, în care folosim trei categorii: conţinutul teologic, expresiile non-verbale şi limbajul.

Conţinutul teologic apare în declaraţiile de doctrină implicite sau explicite. Asistând la o închinare creştină, ne putem întreba dacă ea exprimă o teologie corectă sau se abate de la dogmele fundamentale ale creştinismului, dacă înfăţişează participantului o concepţie corectă despre Dumnezeu. Ne mai putem întreba dacă acest conţinut este bogat sau este diluat prin amestecul cu alte mesaje neesenţiale.

Expresiile non-verbale se referă la manifestările care ni se adresează simţurilor, dar nu sunt exprimate prin cuvinte: imagini, muzică, arhitectură. Toate acestea transmit un anumit mesaj, de cele mai multe ori unul subtil, care atinge anumite coarde în sufletul nostru şi ne predispun spre anumite stări emoţionale sau spirituale. O sală de dans şi o casă funerară au un decor diferit şi folosesc o muzica deosebită.

Limbajul se referă la exprimarea prin cuvinte şi implică folosirea unei limbi împreună cu toate metaforele şi expresiile comune unei culturi particulare. Limbajul implică folosirea unei limbi naturale şi se poate adresa minţii, dar şi emoţiilor noastre.

Aceste trei categorii sunt supuse unor reguli diferite atunci când este vorba despre închinare. Scriptura şi tradiţia creştină sunt total flexibile în ce priveşte folosirea unei limbi sau alteia, cu condiţia ca această limbă să fie înţeleasă de participanţi. Mai mult decât atât, se cere chiar şi o adaptare a metaforelor la cultura participanților. La Atena Sf. Ap. Pavel a vorbit în greacă, a citat un poet grec şi s-a referit la templele grecești.

La polul opus, biserica nu poate face compromisuri în ce priveşte doctrina. Pe cât suntem de flexibili în limbaj, pe atât suntem de inflexibili în declaraţiile doctrinare. Putem schimba cuvintele pentru a exprima mai bine o doctrină, dar nu schimbăm doctrina pentru a scoate o rimă mai bună.

În ce privește libertatea sau flexibilitatea, expresiile non-verbale în închinare cad undeva la mijloc. Este important să observăm că, în timp ce există o anumită flexibilitate, aceasta nu este absolută. Clădirea bisericii poate fi mai mare sau mai mică, culoarea imaginilor poate avea diferite nuanțe, imnurile pot avea o melodie sau alta. Totuși, în Vechiul Testament Israelul primește instrucțiuni detaliate cu privire la aranjarea Templului și la săvârșirea slujbelor. Este clar că, în timp ce Dumnezeu se uită la inima omului, El dorește în același timp un anumit fel de închinare. Astfel, Dumnezeu S-a uitat cu bunăvoință la jertfa lui Abel (un animal), dar nu și la cea a lui Cain (care a constat din fructe). În locul sfânt din templu nu puteau intra decât preoții, iar în Sfânta Sfintelor intra doar marele preot, odată pe an.
În timp ce formalismul slujbei de la templu nu s-a păstrat identic în creştinism, alte aspecte, credem esenţiale, au rămas neschimbate. În timp ce slujba din templu era centrată într-o jertfă de animale, slujba creştină rămâne şi ea centrată într-o jertfă, de data aceasta jerfa desăvârşită a Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. La templu credincioşii se apropiau cu un sentiment al transcendeței lui Dumnezeu și a nevoii omului de mântuire, elemente care s-au păstrat în tradiţia creştină. De asemenea, slujba de la templu era o slujbă CĂTRE Dumnezeu, era o slujire a lui Dumnezeu din partea poporului şi a preoţilor. Scopul nu era satisfacerea nevoilor emoţionale ale credincioşilor, chiar dacă această satisfacere avea loc. În centrul slujbei se afla Dumnezeu, nu omul, și din această cauză întâlnirea cu Dumnezeu era reală. Dumnezeu nu era manipulat pentru a servi nevoilor omului, ci omul era transformat prin întâlnirea cu Dumnezeu.

În timp ce acest aspect esențial s-a păstrat în biserica istorică, de-a lungul timpului protestanții și neoprotestanții au început să-l piardă tot mai mult, de la o generație la alta. Imnele pe care le ascultam în biserica baptistă când eram copil erau sobre și vorbeau despre Dumnezeu. Le cânt uneori și acum: O Doamne mare, când privesc eu lumea ce ai creat-o prin al Tău cuvânt sau Domnul îmi este adăpost, cetate tare-n vreme rea. Dar în bisericile evanghelice americane moderne am întâlnit un gen de muzică total nou: rockul creștin.

Revin acum la experința mea recentă la o slujbă de închinare într-o biserică evanghelică americană modernă. Pe scenă se afla o orchestră de rock, în mod surpinzător formată din membrii nu prea tineri. Am avut impresia că sunt foşti cântăreţi faliţi care au găsit în sfârşit un mod de a-şi împlini visurile din tinerețe. Muzica era uneori stridentă, alte ori obsesivă. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost lirica, textele cântecelor care vorbeau exclusiv despre simţirile interpretului (sau ale autorului).

Iată un text tipic, tradus dintr-un cântec creștin foarte popular:

Dimineța când mă scol,
Cu speranță îmi ridic ochii
Și Te văd.
Privind la tronul Tău ceresc
În prezența Ta sunt acasă
Aici, cu Tine

Tot ce vreau e mai mult
Și mai mult din Tine.

Avem de-a face cu o avalanșă de sentimente, dar foarte puțin conținut teologic. În mod paradoxal, deși sentimentele sunt de extaz sau dragoste față de Dumnezeu, cântecul nu este despre Dumnezeu, ci despre ce simte cântărețul. Pentru mine a fost ca o apă călduță: deloc dăunătoare, dar care nu astâmpără setea. Sunt deja obișnuit cu ceva mai substanțial, care-mi îndreaptă gândurile către Dumnezeu, nu către sentimente umane. Iată de exemplu un text pe care-l aud de la strană la Liturghia ortodoxă în fiecare duminică:

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat. Şi, răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!

Putem acum măsura muzica evanghelică contemporană după cele trei criterii pe care le-am enumerat mai sus. În ce priveşte limbajul, o notă bună pentru că este accesibil, din păcate însă simplist, lipsit de maiestate sau solemnitate. În ce privește expresia non-verbală, o muzică accesibilă generației de azi, dar lipsită de orice specificitate creștină. În ce privește teologia, aproape nulă. Vezi textul ortodox de mai sus, din a cărui puține propoziții cineva poate înțelege aproape toată evanghelia.

Voi scrie despre predică și Cina Domnului în episoadele următoare.