Inspirația verbală plenară

Doctrina inspirației verbale plenare este un fals răspuns la o falsă problemă. Această doctrină, promovată în mediile evanghelice, afirmă că Dumnezeu a inspirat fiecare cuvânt al Scripturii, de la Geneza la Apocalipsa. Este o doctrină necesară pentru cei care cred în Sola Scriptura. Într-adevăr, dacă Scriptura este singura noastră sursă de autoritate, orice îndoială cu privire la un oarecare text al Scripturii aruncă o umbră de îndoială asupra credinței creștine în general. Dacă anumite cuvinte nu sunt inspirate, cum putem știi care sunt inspirate? Dacă deschidem ușa unor astfel de îndoieli – așa cred cei care acceptă Sola Scriptura – curând întregul text al Scripturii este nesigur. Ne-având o altă autoritate în afară de Scriptură, nu vom putea deosebi niciodată care texte ar fi valabile și care ar fi doar opinii sau învățături omenești, sau pur și simplu legende. Întregul fundament al credinței noastre se prăbușește.

Concepția inspirației verbale plenare este de obicei temperată cu anumite precizări care o fac rezonabilă, dar în același timp irelevantă. Există de obicei două astfel de precizări. Prima este aceea că Duhul Sfânt a folosit totuși personalitatea autorilor umani, și astfel scrierile lui Pavel au un alt stil decât acelea ale lui Isaia. A doua precizare – care este într-un fel fatală – este aceea că această inspirație a cuvintelor s-a aplicat doar la textele originale, nu la cele transcrise (în care scribii au putut introduce greșeli) sau la cele traduse (în care traducătorii au putut alege cuvinte imprecise sau greșite). Cu aceste precizări, ne întrebăm ce afirmă de fapt inspirația verbală plenară? Ea afirmă că putem fi absolut siguri de orice cuvânt al Scripturii așa cum a apărut sub pana autorului uman, dar această siguranță nu se extinde la Biblia pe care o avem noi, fie în traducere modernă, fie în multiplele variante din greacă, aramaică sau ebraică.  În ultimă instanță, inspirația verbală ne propune o siguranță absolută cu privire la un text pe care nu-l avem, lăsându-ne nesiguri cu privire la singurele texte pe care le avem.

Problema pe care încearcă inspirația verbală să o rezolve este însă o falsă problemă. Ea apare atunci când separăm Scriptura de Biserică și o privim ca pe o carte căzută din cer, asemenea Coranului, ruptă de contextul ei istoric. Atunci când Biserica a ales și a confirmat canonul Noului Testament, unul din criteriile cele mai importante pentru alegerea anumitor cărți și respingerea altora a fost răspunsul la întrebarea, ”Reflectă această carte credința Bisericii, pe care am primit-o de la înaintașii noștri?” Cu alte cuvinte, Biserica avea deja o credință care s-a transmis în mod viu din generație în generație, o credință deja vie în viața Bisericii. Scriptura a fost privită ca fiind într-adevăr inspirată și adevărată, folositoare pentru confirmarea dogmelor și pentru desăvârșirea creștinilor, ca un text esențial aflat în centrul credinței creștine. În același timp, ea nu era un cod absolut pe care să se construiască orice alt aspect al credinței creștine. Biserica, prin prezența Duhului Sfânt, era și este stâlpul și temelia adevărului.

Aici aș dori să fac o analogie. Am încercat să transmit credința mea și valorile mele morale copiilor mei. 99% din acestea s-au transmis prin trăire împreună. Ei m-au observat și au asimilat valorile mele fie în cursul vieții de fiecare zi, fie în împrejurări excepționale, în care am profitat de circumstanțe ca să le dau lecții relevante.  Să presupunem că pe lângă aceste lecții vii, am scris o carte în care am colectat cele mai importante învățături. Analogia cu Scriptura este aici imperfectă, pentru că o carte scrisă de mine nu are aceeași autoritate cu Biblia. Totuși, o astfel de carte ar cu adevărat utilă. Probabil majoritatea afirmațiilor ei ar fi adevărate. Din când în când, copiii mei ar putea-o folosi ca o referință sau aducere aminte. Totuși, viața lor va fi influențată în mod covârșitor nu de textul scris în această presupusă carte, ci de ceea ce au văzut și auzit în mod direct de la mine.

Să presupunem acum că undeva în această carte am făcut o greșeală factuală. Poate am scris că România modernă și-a câștigat independența la 1777 (în loc de 1877).  Cum ar reacționa copiii mei la această greșeală? Ar concluziona de aici că întreaga mea învățătură, întregul fundament moral al vieții lor este în pericol? Ar deduce de aici că tatăl lor este un mincinos și că nimic din ce i-a învățat nu mai este sigur? Cred că nu. Cred că vor zâmbi și vor spune, ”aici tata a făcut o mică eroare”. Credința mea a fost deja transmisă în mod viu și ea nu se clatină în fața unei mici erori.

La fel este textul Scripturii. Noi credem că este adevărat în tot ceea ce vrea să ne spună. Credem că este inspirat și Dumnezeu a avut un scop pentru care ni l-a lăsat. Îl folosim în Biserică la toate slujbele. Îl citim ca istorie, ca poezie, ca profeție și ca doctrină. Ce înseamnă precis numărul 666 este mai puțin important, și nu ne tulburăm dacă un autor a făcut o greșeală în lista genealogiei vreunui caracter. Credința noastră este deja credința vie a Bisericii, așa cum ea a fost transmisă de generații de la apostoli. Această credință au avut-o părinții teologi ai Bisericii, care au cunoscut în amănunt textul Scripturii, dar și săracii analfabeți care nu sunt excluși de la mântuire pentru că nu pot studia singuri Biblia.

Sădiți în această credință vie a Bisericii, creștinii ortodocși nu se confruntă cu problema protestanților care cred în Sola Scriptura, nici nu încearcă să creeze o doctrină artificială pentru a-și susține credința.