Despre creație

Aș dori să-i informez pe cititorii ei că am deschis un nou blog, pe tema raporturilor dintre știință și credință.

Îl puteți accesa la www.despre-creatie.com.

Posted in Apologetică ortodoxă | Leave a comment

Biserici moderne într-o lume modernă (4)

La sfârșitul ”serviciului divin” din biserica la care m-am referit în episoadele precedente a avut loc ”cina Domnului”, un vestigiu al euharistiei practicata de-a lungul istoriei bisericii creștine. Aparenta continuitate cu trecutul a fost, din păcate, o discontinuitate.

Pastorul a anunțat că biserica lui practică ceea ce el numea ”cina deschisă tuturor”. Ca să fie mai clar, el a explicat că ORICINE se poate împărtăși, indiferent de credința pe care o are sau nu o are, indiferent de starea morală, indiferent de concepțiile religioase sau ne-religioase. Pentru mine, ca ortodox, suna ca un sacrilegiu, dar mi-am amintit că în toate bisericile protestante sau neo-protestante, se explica – mai ales înainte de cina – că pâinea și vinul NU sunt Trupul si Sângele Mântuitorului. În acest caz, da se poate. În ultimă instanță dam o bucata de pâine oricui, nu contează. Dacă pe lângă aceasta ne mai amintim și de Hristos, cu atât mai bine.

Îmi aduc aminte de ”servicii divine” în care pastorul citea textul în care Hristos declara ”acesta ESTE trupul Meu”, după care pastorul explica de ce pâinea de la cina Domnului NU ESTE trupul lui Hristos. Tot așa, am asistat le botezuri în care se citea textul după din 1 Petru 3:21,

”Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul” (traducerea Cornilescu)

dar înainte sa-i cufunde în apă, pastorul le explica celor ce urmau să fie botezați de ce icoana aceasta închipuitoare nu-i mântuiește. În sfârșit, dacă aceste Taine (sau simboluri, așa cum sunt numite de neoprotestanți) nu sunt de fapt taine, nu sunt manifestări dumnezeiești, atunci le putem schimba după vremuri, curente, gusturi și preferințe.

Revenind la ”cina Domnului” la care mă refeream, explicația pastorului privitoare la ”cina deschisă tuturor” a dat de înțeles că este vorba de o un act de incluziune, de acceptare, de unire, de cuprindere cu brațele deschise a oricui dorește să participe. Era o concluzie firească a unei lungi perioade de evoluție protestantă. După zeci sau sute de ani de certuri și dispute care i-au lăsat perplecși pe creștini și necreștini, singurul mod de depășire a discordiei a fost o renunțare la doctrine sau practici bine definite, în favoare unui vag creștinism ”redus la esențe”. Important este sa ne iubim, sa fim drăguți unii cu alții, să ne acceptăm, fără a ne mai referi la dogme înguste. De cină se poate apropia oricine, dacă este baptist sau penticostal, adventist sau luteran, iehovist sau mormon, budist sau hindus, ba chiar și ateu. Cina nu mai este o culminare a relației cu Hristos, ci o poarta prin care te poți apropia de o biserică în care să te simți bine, sa-ți faci prieteni, să te bucuri după o săptămâna de lucru.

Bărbați și femei au trecut printre rânduri, servind tuturor pâinea și vinul. Eu și soția mea am fost printre puținii (or fi fost și alții) care nu ne-am împărtășit. Din fericire marea toleranță manifestată ne-a permis și să ne abținem, ca în felul acesta să ne simțim toți bine.
Îi îndemn pe cititorii mei să contrasteze această ”cină a Domnului” cu practica bisericii din primele veacuri, continuată și azi în Biserica Ortodoxă. Ca să înțelegem mai bine, este suficient să ne referim la felul în care catehumenii erau primiți în biserică. Catehumenii erau persoane care, crezând Evanghelia, erau primiți ca să fie instruiți, pentru ca mai apoi să devină membrii deplini ale bisericii. Catehumenul era primit la slujbele bisericii, dar nu putea încă să fie împărtășit.

La anul 215, Hyppolitus a scris în lucrarea sa, Tradiția Apostolică:

”Catehumenul nu poate să se împărtășească la Cina Domnului.”(Tradiția Apostolică, 27)

Cu atât mai mult, vizitatorii întâmplători nu se puteau împărtăși. Cina Domnului, Euharistia, era – după cum este și astăzi în Biserica Ortodoxă – un act ultim de intimitate cu Dumnezeu, la care în mod natural nu puteau participa decât cei ai casei. În acest sens, euharistia este și un semn al identității și a unității creștine. ”Cina deschisă” la care poate participa oricine, nu mai poate sluji nici ca identitate, nici ca unitate între creștini. Dacă este un semn de unitate, este o unitate cu ereticii, cu păgânii și cu ateii.

Biserica Ortodoxă ia în serios avertizarea Apostolului Pavel din 1 Corinteni 11:28:

”Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.”

Cu toate că există mici diferențe între diferite jurisdicții, seriozitate actului împărtășirii apare pretutindeni în Ortodoxie. În general se cere ca cel care vrea să se împărtășească să se spovedească, dacă nu imediat înainte de euharistie, cel puțin destul de frecvent. Credinciosului ortodox i se amintește că împărtășirea fără o cercetare de sine este un act periculos, care poate – conform Scripturii – să ducă la osândă sau la boală.
Înainte de împărtășire, credinciosul ortodox aude sau rostește el însuși rugăciunea lui Ioan Gură de Aur:

”Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă, să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.”

Cred că această seriozitate cu privire la împărtășire vine din încredințarea credinciosului ortodox că se apropie cu adevărat de Hristos, cu frică și cutremur, dar și cu dragoste și credință. Este o realitate, nu doar un simbol. Este o participare la o masă divină, nu doar o frumoasă tradiție care mai poate fi schimbata pe ici și acolo, mai ales în punctele esențiale.

Posted in Apologetică ortodoxă | Leave a comment

Biserici moderne într-o lume modernă (3)

Fără a fi un expert în teoria şi practica predicii, pot enumera trei genuri de predici, fără o delimitare precisă între ele: predici de îndemn spiritual, predici doctrinare și predici de explicare a unui text. De cele mai multe ori, un predicator talentat le practică pe toate trei în acelaşi timp. El poate explica un pasaj din scriptură, din care poate extrage doctrine creştine importante şi poate în acelaşi timp sfârşi cu o aplicaţie concretă, în urma căreia ascultătorii pot pune în practică ceea ce au învăţat.

Probabil predicatorii baptişti practică ceva mai mult predica expozitivă, în care explică texte ale Scripturii. Explicarea Scripturii este folositoare, şi de multe ori explicaţiile sau interpretările reflectă teologia predicatorului. Dacă sunt sau nu de acord cu aceste interpretări, în general îmi plac aceste predici, după cum îmi plac şi alte genuri de predici ale unor neoprotestanţi. În fond, chiar dacă ne deosebim în anumite practici sau învăţături, avem totuşi atât de mult în comun.

Am avut ocazia sa ascult multe predici baptiste care mi s-au părut memorabile prin caracterul lor speculativ şi uneori absurd. În această categorie plasez ”Bărbații samaritencei” – fiecare bărbat al samaritencei reprezentând un anumit păcat – sau ”Importanța numarului unu” – o enumerare a pasajelor biblice în care numarul unu joacă un rol important. Dar acestea sunt cazuri extreme, din fericire nereprezentative.

O tendinţa generală pe care am observat-o totuşi este dispariţia predicii care să explice doctrinele creştine. Într-un fel este de înţeles: lumea modernă se pasionează de politică, de evenimentele curente difuzate de mass-media, de scandaluri şi dezbateri publice. Dogma creştina concurează greu cu temele de actualitate în ceea ce priveşte captarea atenţiei ascultătorilor. Pe de altă parte, librăriile sunt pline de cărţi care ne învaţă ”cum să” (creştem copii, alegem partener de viaţa, pierdem greutate, reuşim în afaceri, etc.) Există o adevărată invazie de cărţi pe aceste teme, demonstrând un interes real al publicului. Acolo unde este o cerere, există şi o ofertă, de aceea predici cu astfel de sfaturi practice sunt tot mai frecvente. La aceasta contribuie și concepţia neoprotestantă modernă după care Biblia are un răspuns precis la orice problemă a vieții. Este misiunea predicatorului să sape adânc în text și să găsească răspunsul.

Ajung astfel la istoria pe care am început-o în acest ciclu de articole: vizita mea recentă la un serviciu divin dintr-o biserică evanghelică independentă (undeva în Vestul Statelor Unite). După un mic spectacol de muzică rock creștină (la care m-am referit în articolul precedent) a urmat predica. Un subiect interesant: cum să-ți administrezi timpul. Predicatorul a depășit tradiția învechită după care ar fi vorbit în picioare de la un amvon, șezând pe un scaun într-un colț al scenei. Aceasta, împreună cu lipsa cravatei și a costumului tradițional crea o atmosferă mai intimă. Mesajul era clar: nu era vorba de o autoritate care să declare învățături teologice abstracte de la catedră, ci de un prieten și un specialist care dădea audienței sfaturi practice, cu aplicație imediată.

Așteptarea unei lecții interesante și practice a fost complet satisfăcută. Prezentarea a fost informativă, bogată în conținut, cu ilustrații hazlii și aplicații concrete. Am avut ceva de învățat, cu toate că – mărturisesc – nu-mi mai aduc aminte nimic concret, dar aceasta nu e vina predicatorului, ci a mea.

Cu toate că predica, sau mai degrabă conferința despre administrarea timpului, a fost precedată de citirea unui text din Scriptură (o mică concesie făcută tradiției) m-am întrebat la sfârșit de ce mai aveam nevoie de o biserică creștină pentru a o asculta. Seminarii și conferințe sunt disponibile și în alte circumstanțe. În locul textelor din Scriptură la care uneori se făcea referință, s-ar fi putut folosi citate din diferiți autori laici, poate mai expresive și cu un mai mare efect. Pe de altă parte, a fost o îmbinare a plăcutului cu utilul. Satisfăcut că participă la un serviciu religios, credinciosul este scutit de plictiseala unei predici tradiționale, învățând pe de altă parte lucruri folositoare pentru viață.
Am auzit în predică numele lui Iisus, dar nu am auzit de Tatăl sau Duhul Sfânt. Acest aspect se putea generaliza la întregul serviciu ”divin”. Nu este de mirare că credincioșii cunosc atât de puțin despre Sfânta Treime, fiindu-le atât de ușor să cadă – chiar și accidental – în felurite erezii. Dar dacă sunt creștin, și mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu, nu ar trebui ca El să mă intereseze mai mult? O întreagă serie de învățături creștine, de la Sfânta Treime până la mântuire, biserică, înviere sau judecata de apoi sunt complet neglijate. În spiritul vremii, ele sunt înlocuite cu teme de interes imediat, de la cele politice la cele practice (”how to”).

Nu am nici o statistică care să-mi spună dacă predicile din bisericile ortodoxe sunt mai bune sau mai profunde sau cu mai mult interes pentru dogmă. Știu însă că slujbele ortodoxe sunt impregnate de dogmele profunde ale creștinismului, exprimate uneori în predici, dar mai ales în tropare și condace, în icoane și în rugăciuni.

Am sărbătorit cu câteva săptămâni în urmă Boboteaza – botezul Domnului Iisus. La această sărbătoare se cântă binecunoscutul tropar al Bobotezei:

În Iordan botezandu-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Parintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Nu este nici un ”how to” în acest text, dar el abundă în mărturisirea unor profunde adevăruri creștine. În loc să învețe cum să aiba succes în împărăția lumii, credinciosul ortodox pășește într-o altă lume, cea a lui Dumnezeu, învățând să fie un cetățean al Împărăției lui Dumnezeu.

Atunci când, duminica dimineața plec la slujbă, o fac pentru a mă întâlni cu o Ființă transcendentă, pentru a avea o experiență mistică, pentru a ieși, cel putin pentru un timp, din lumea obișnuită și a intra într-o altă lume, pentru a-mi ridica ochii spre cer. Credinciosul evanghelic modern este tot mai mult lipsit de o astfel de experiență, fără a-și da măcar seama. Muzica pe care o ascultă se aseamănă cu muzica de la radio, predicile cu conferințele de la universitate, sala în care se închină se aseamănă cu o sală modernă de spectacole. În dorința de a se adapta vremii, bisericile moderne iau tot mai mult chipul veacului în care trăim.

Posted in Apologetică ortodoxă | Leave a comment

Biserici moderne într-o lume modernă (2)

Aș dori să mă refer la trei aspecte ale serviciului divin la care am participat cu câteva luni în urmă într-o biserică evanghelică: muzica, predica şi Cina Domnului. Le putem înţelege și judeca mai bine într-un simplu cadru conceptual, în care folosim trei categorii: conţinutul teologic, expresiile non-verbale şi limbajul.

Conţinutul teologic apare în declaraţiile de doctrină implicite sau explicite. Asistând la o închinare creştină, ne putem întreba dacă ea exprimă o teologie corectă sau se abate de la dogmele fundamentale ale creştinismului, dacă înfăţişează participantului o concepţie corectă despre Dumnezeu. Ne mai putem întreba dacă acest conţinut este bogat sau este diluat prin amestecul cu alte mesaje neesenţiale.

Expresiile non-verbale se referă la manifestările care ni se adresează simţurilor, dar nu sunt exprimate prin cuvinte: imagini, muzică, arhitectură. Toate acestea transmit un anumit mesaj, de cele mai multe ori unul subtil, care atinge anumite coarde în sufletul nostru şi ne predispun spre anumite stări emoţionale sau spirituale. O sală de dans şi o casă funerară au un decor diferit şi folosesc o muzica deosebită.

Limbajul se referă la exprimarea prin cuvinte şi implică folosirea unei limbi împreună cu toate metaforele şi expresiile comune unei culturi particulare. Limbajul implică folosirea unei limbi naturale şi se poate adresa minţii, dar şi emoţiilor noastre.

Aceste trei categorii sunt supuse unor reguli diferite atunci când este vorba despre închinare. Scriptura şi tradiţia creştină sunt total flexibile în ce priveşte folosirea unei limbi sau alteia, cu condiţia ca această limbă să fie înţeleasă de participanţi. Mai mult decât atât, se cere chiar şi o adaptare a metaforelor la cultura participanților. La Atena Sf. Ap. Pavel a vorbit în greacă, a citat un poet grec şi s-a referit la templele grecești.

La polul opus, biserica nu poate face compromisuri în ce priveşte doctrina. Pe cât suntem de flexibili în limbaj, pe atât suntem de inflexibili în declaraţiile doctrinare. Putem schimba cuvintele pentru a exprima mai bine o doctrină, dar nu schimbăm doctrina pentru a scoate o rimă mai bună.

În ce privește libertatea sau flexibilitatea, expresiile non-verbale în închinare cad undeva la mijloc. Este important să observăm că, în timp ce există o anumită flexibilitate, aceasta nu este absolută. Clădirea bisericii poate fi mai mare sau mai mică, culoarea imaginilor poate avea diferite nuanțe, imnurile pot avea o melodie sau alta. Totuși, în Vechiul Testament Israelul primește instrucțiuni detaliate cu privire la aranjarea Templului și la săvârșirea slujbelor. Este clar că, în timp ce Dumnezeu se uită la inima omului, El dorește în același timp un anumit fel de închinare. Astfel, Dumnezeu S-a uitat cu bunăvoință la jertfa lui Abel (un animal), dar nu și la cea a lui Cain (care a constat din fructe). În locul sfânt din templu nu puteau intra decât preoții, iar în Sfânta Sfintelor intra doar marele preot, odată pe an.
În timp ce formalismul slujbei de la templu nu s-a păstrat identic în creştinism, alte aspecte, credem esenţiale, au rămas neschimbate. În timp ce slujba din templu era centrată într-o jertfă de animale, slujba creştină rămâne şi ea centrată într-o jertfă, de data aceasta jerfa desăvârşită a Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. La templu credincioşii se apropiau cu un sentiment al transcendeței lui Dumnezeu și a nevoii omului de mântuire, elemente care s-au păstrat în tradiţia creştină. De asemenea, slujba de la templu era o slujbă CĂTRE Dumnezeu, era o slujire a lui Dumnezeu din partea poporului şi a preoţilor. Scopul nu era satisfacerea nevoilor emoţionale ale credincioşilor, chiar dacă această satisfacere avea loc. În centrul slujbei se afla Dumnezeu, nu omul, și din această cauză întâlnirea cu Dumnezeu era reală. Dumnezeu nu era manipulat pentru a servi nevoilor omului, ci omul era transformat prin întâlnirea cu Dumnezeu.

În timp ce acest aspect esențial s-a păstrat în biserica istorică, de-a lungul timpului protestanții și neoprotestanții au început să-l piardă tot mai mult, de la o generație la alta. Imnele pe care le ascultam în biserica baptistă când eram copil erau sobre și vorbeau despre Dumnezeu. Le cânt uneori și acum: O Doamne mare, când privesc eu lumea ce ai creat-o prin al Tău cuvânt sau Domnul îmi este adăpost, cetate tare-n vreme rea. Dar în bisericile evanghelice americane moderne am întâlnit un gen de muzică total nou: rockul creștin.

Revin acum la experința mea recentă la o slujbă de închinare într-o biserică evanghelică americană modernă. Pe scenă se afla o orchestră de rock, în mod surpinzător formată din membrii nu prea tineri. Am avut impresia că sunt foşti cântăreţi faliţi care au găsit în sfârşit un mod de a-şi împlini visurile din tinerețe. Muzica era uneori stridentă, alte ori obsesivă. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost lirica, textele cântecelor care vorbeau exclusiv despre simţirile interpretului (sau ale autorului).

Iată un text tipic, tradus dintr-un cântec creștin foarte popular:

Dimineța când mă scol,
Cu speranță îmi ridic ochii
Și Te văd.
Privind la tronul Tău ceresc
În prezența Ta sunt acasă
Aici, cu Tine

Tot ce vreau e mai mult
Și mai mult din Tine.

Avem de-a face cu o avalanșă de sentimente, dar foarte puțin conținut teologic. În mod paradoxal, deși sentimentele sunt de extaz sau dragoste față de Dumnezeu, cântecul nu este despre Dumnezeu, ci despre ce simte cântărețul. Pentru mine a fost ca o apă călduță: deloc dăunătoare, dar care nu astâmpără setea. Sunt deja obișnuit cu ceva mai substanțial, care-mi îndreaptă gândurile către Dumnezeu, nu către sentimente umane. Iată de exemplu un text pe care-l aud de la strană la Liturghia ortodoxă în fiecare duminică:

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat. Şi, răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!

Putem acum măsura muzica evanghelică contemporană după cele trei criterii pe care le-am enumerat mai sus. În ce priveşte limbajul, o notă bună pentru că este accesibil, din păcate însă simplist, lipsit de maiestate sau solemnitate. În ce privește expresia non-verbală, o muzică accesibilă generației de azi, dar lipsită de orice specificitate creștină. În ce privește teologia, aproape nulă. Vezi textul ortodox de mai sus, din a cărui puține propoziții cineva poate înțelege aproape toată evanghelia.

Voi scrie despre predică și Cina Domnului în episoadele următoare.

Posted in Apologetică ortodoxă | 3 Comments

Biserici moderne într-o lume modernă (1)

Cu câteva luni în urmă am participat împreună cu un prieten la un serviciu divin într-o biserică evanghelică (neoprotestantă) independentă. Am văzut aspecte care mi-au plăcut – inclusiv cafeneaua la care poţi poposi înainte de începerea serviciilor – şi altele la care am rămas uimit sau contrariat. Am decis acum să scriu o serie de mici articole în care să descriu aceste aspecte, împreună cu anumite comentarii şi reflecţii privitoare la tendinţe în bisericile evanghelice americane moderne. Observațiile sunt personale și nu am nici o pretenție de studiu academic al acestor fenomene.

Cum am menţionat mai sus, biserica pe care am vizitat-o era una independentă. O biserică este “independentă” atunci când nu aparţine oficial unei ”denominaţii”, ceea ce înseamnă că nu trebuie să se conformeze normelor vreunei organizaţii şi nu se supune niciunei autorităţi. În general, bisericile evanghelice afirmă supremaţia bisericii locale. Astfel marile denominaţii baptiste, cum ar fi Southern Baptists, sunt doar ”asociaţii” în care bisericile locale se unesc pentru a se ajuta reciproc, dar asociaţia nu are nici o autoritate asupra lor. Aceasta permite liderilor bisericii să-şi definească propriul lor crez şi propriile lor practici.

O tendinţă recentă în Statele Unite este ca la înfiinţarea bisericii locale să se apeleze la consultanţi care fac un studiu al populaţiei pentru a descoperi care sunt gusturile care are trebui servite de biserică pentru a-i asigura o creştere rapidă. Se copiază astfel un model economic modern, în care se începe cu prospectarea pieţei şi se continuă cu oferta unui produs sau serviciu – în cazul acesta un anumit profil al bisericii – care să răspundă în mod optim comenzii sociale. Într-o zonă cu o populaţie tânără se crează servicii divine cu muzică rock, cu lumini colorate şi predicatori în blue jeans, în timp ce în altă zonă cu o populaţie mai înaintată în vârstă se crează servicii divine cu imnuri protestante clasice, cu o atmosferă solemnă şi cu predicatori cu cravată şi costum bine îngrijit. Această adaptare la cererea pieţei asigură un succes instantaneu, şi un lider suficient de harismatic şi întreprinzător reuşeşte într-un deceniu să creeze o super-biserică cu mii de membrii, cu școli afiliate, cu librării de cărţi creştine, cu săli de sport şi cu bugete de milioane de dolari.

Adaptarea la gustul publicului crează uneori şi probleme sau chiar conflicte. Dacă faci un tur al oraşului în care locuiesc, în statul Carolina de Nord, vezi în faţa multor biserici evanghelice un panou în care sunt anunţate doua sericii divine: unul cu închinare clasică, altul cu închinare modernă. Cele două tipuri de servicii sunt necesare pentru a răspunde gusturilor diferitelor segmente de vârstă – tinerii (de la adolescență până la 30-40 de ani) şi cei mai în vârstă, probabil peste 50 de ani. Într-o societate abundentă cum este cea americană, poţi să cumperi un Chevrolet sau un Mercedes, îl poţi comanda să fie roşu sau albastru. Consumatorii pot alege. La fel şi în bisericile evanghelice moderne, consumatorii de servicii divine pot alege stiluri după gusturile lor.

Nefiind îngrădite de nici o tradiție, astfel de biserici pot evolua în ritm cu preferințele consumatorilor. Un profesor rus a declarat odată: ”tradițiile trebuie create și păstrate”. Aici accentul este pe ”create”, nu pe ”păstrate”. Există chiar și o justificare ”biblică”: după cum a spus Hristos, nu punem un vin bun în burdufuri vechi. (În realitate, cred că Hristos se referea la obiceiurile cărturarilor și fariseilor.) Noi și noi ”tradiții” sunt inventate și abandonate: scenete cu conținut spiritual, mărturii publice ale unor sportivi celebrii, defilare cu steagul Israelului, conferințe despre sex. Într-un caz recent, în locul amvonului, predicatorul și soția lui au aparut împreună pe scenă în pijamale, în pat, de unde pastorul a ținut o predică despre relațiile sexuale normale într-o familie creștină. Nu vă alarmați, nu a fost nici o demonstrație practică.

În felul acesta, biserica evanghelică modernă devine un spectacol interesant, care poate în sfârşit să concureze cu un film bun sau cu un eveniment sportiv. Un triumf al evangheliei împotriva distracțiilor păcătoase! Adolescentul nu se mai plânge că serviciul de duminică este plictisitor. Dimpotrivă, totul este antrenant și dinamic – de unde succesul extraordinar al acestor biserici.

Posted in Diverse | Leave a comment

Noutăți teologice

Recent am vizitat site-ul bisericii Metanoia din Arad, o biserică neoprotestantă cu o închinare modernă şi am ascultat predica pastorului Cristian Bărbosu. Titlul predicii era ”Rolul doctrinei în biserică”.

Am fost plăcut surprins să descopăr o abordare mai nuanțată a relației dintre Biserică, Scriptură și Tradiție. Concepția tipică pe care o au cele mai multe biserici neoprotestante neagă Tradiției orice rol pozitiv, trece repede peste Biserică și face din Scriptură singura temelie a credinței. Tradiția este doar o făcătură omenească inventată de niște clerici care vor să țină poporul sub control, iar Biserica este fie o vagă realitate invizibilă, fie o asociație (se mai poate scrie şi club) de oameni care se adună împreună pentru că au o credință comună.

Abordarea lui Cristian Barbosu este mai nuanțată și mult mai apropiată de creștinismul tradițional. El recunoaște că Biserica este o comunitate teandrică vie care trece peste veacuri și care transmite din generație în generație învățătura apostolilor; nu doar o carte (chiar dacă aceasta se numește Scriptură), ci un întreg sistem de concepții, dogme și interpretări. Scriptura și cunoașterea ei nu sunt suficiente: într-adevăr, marii eretici au fost în general buni cunoscători ai Scripturii și, am putea adăuga, în general sinceri cercetători ai acesteia. Credința adevărată nu se auto-definește în Biblie, ci se sprijină pe aceasta, fiind definită de Hristos și Αpostoli, dar păstrată și transmisă de Biserică.

Până aici, Cristan Bărbosu pare aproape ortodox. Este natural că orice ”noutate” în materie de doctrină creștină ar trebui privită cu suspiciune. Există însă noutăți și noutăți. Sunt sigur că dacă cineva ar veni la biserica Metanoia cu o nouă teorie care ar admite căsătoria între homosexuali, ar fi respins ca fiind în afara interpretărilor tradiționale ale Scripturii. Invențiile secolului XXI sunt usor de depistat, dar lucrurile sunt mai complicate cu cele din secolul XVI sau XIX. Într-adevăr, de ce am respinge o noutate teologică din secolul XXI, dar nu una din secolul XVI?

Cristian Bărbosu ne îndeamnă să cunoaștem această învățătură a apostolilor, în forma ei ne-alterată de erezii sau opinii personale. ”Citiți Mărturisirea de credință a bisericii noastre”, ne îndeamnă el.  Întrebarea este dacă această Mărturisire de credință este liberă de invenții. Reflectă oare învățătura de veacuri a Bisericii, sau conține elemente introduse ulterior? La îndemnul vorbitorului am citit această Mărturisire așa cum am găsit-o pe site-ul bisericii (la http://www.bisericametanoia.ro/marturisirea-de-credinta/ro). Am găsit din păcate multe exemple de abateri de la învățătura și practica de veacuri a creștinilor.

Faptele sale bune nu pot crea merite in acoperirea trecutului vinovat si castigarea mantuirii. Ele pot fi o dovada a mantuirii acelui om. Pentru a fi mantuit omul trebuie sa indeplineasca doua conditii: pocainta si credinta. Ele sunt totdeauna nedespartite.

În timp ce aceste afirmații sunt în general adevărate, ele prezintă o soluție minimalistă a mântuirii, introdusă de Reformă. Ele păcătuiesc printr-o drastică simplificare a vieții creștine, o viață în care faptele bune sunt doar dovezi (nu o țintă spre care omul ar trebui să se străduiască) și în care este indiferentă participarea la viața Bisericii, la Taine (fie ele chiar și “simboluri”) sau la post și rugăciune. Această concepție minimalistă deschide o ușă păcatului (cum a zis Luther: să păcătuieși mult, dar să crezi și mai mult). Ea ne dă imaginea unui om scăpat din focul iadului, dar nu a unui sfânt în care ia chip Hristos. În această concepție, în loc ca faptele să reprezinte un ideal spre care să ne străduim, ele sunt doar niste excrescențe ale noii vieți a celor “născuți din nou”. Nu aceasta a fost concepția primilor creștini.

Clement din Alexandria scria în secolul al II-lea:  ”Prin har sunteți mântuiți” – dar nu fără fapte bune. Dimpotrivă, suntem mântuiți prin modelarea care vine prin străduința spre fapte bune.”

Biserica locala dupa invatatura Noului Testament este unitatea voluntara a unui grup de credinciosi dintr-o localitate, nascuti din nou si botezati pe baza marturisirii personale a credintei lor in Domnul Isus Hristos ca Mantuitorul lor.

Cu alte cuvinte, în mod spontan, un grup de oameni “născuți din nou” (cum se verifică aceasta?) și botezați pentru că au mărturisit credința în Hristos, pot forma o biserică locală. Ce se întîmplă însă dacă aceștia nu cred în existența Duhului Sfânt ca persoană? Ce se întâmplă dacă ei cred în Domnul Iisus ca mântuitor, dar nu-I recunosc Dumnezeirea?

S-ar putea crede că aici este vorba doar de o omisiune datorită brevității Mărturisirii de credință. Dar acesta s-ar fi putut ușor rezolva cu o minimă adăugire:  “credincioșii trebuie să se alinieze la credința veche de 2000 de ani a Bisericii”. Noi nu vom vedea însă o astfel de adăugire, pentru că ea ar știrbi autenticitatea unei biserici ca cea a pastorului Bărbosu. Prin refuzul alinierii la Tradiție, biserica ar putea face ce vrea, fără nici o încuviițare din afară, chiar cu riscul de a aluneca cu sau fără voie într-o erezie.

Exact această concepție despre biserica locală este cea care permite crearea a sute sau mii de denominații creștine protestante sau neo-protestante. Este suficient ca un om talentat, educat și charismatic (cum este din belșug pastorul Cristian Barbosu) să ia inițiativa și grupul s-a format! Astfel de biserici spontane, de multe ori de mare success, se formează nu pe linia unei tradiții de continuitate cu credința apostolilor, ci în jurul unor personalități dotate cu un oarecare magnetism.

Nu recunoastem grade ierarhice…

O frumoasă declarație de principiu, dar care are puțină aplicație practică. Ce înseamnă gradele ierarhice? Este evident un atac împotriva bisericilor istorice. Am văzut arhiepiscopi de o mare umilință și simpliate, de care se putea oricine apropia, după cum am văzut şi pastori neoprotestanți trăind o viață de lux, înconjurați de consilieri și camere de televiziune, complet inabordabili. Ce importanță au aici gradele ierarhice?

Organizarea Bisericii locale e facuta pe principiul democratiei autonome.

Principiul democrației autonome este un element nou în istoria creștinismului. În timp ce poporul a avut întotdeauna un cuvânt important de spus (ungerea unui episcop nu este valabilă dacă poporul nu strigă “Axios!”, adică “Vrednic este!”), a reduce autoritatea la democrație este extrem de periculos. Este suficient să citim unele din epistolele lui Pavel pentru a înțelege că democrația poate ușor lăsa ușa deschisă spre erezii sau practici străine de creștinism. Biserica a avut de-a lungul veacurilor un sistem viu de autorități care să asigure păstrarea credinței adevărate. Au fost episcopi, unși sau sub autoritatea altor episcopi, și au fost sinoade.

Noi credem si  marturisim ca Biserica Nou-Testamentala are doua simboluri:    botezul si Cina Domnului. Ele nu sunt taine.

Idea că există doar două ”simboluri” nu este nici biblică, nici tradițională, ci o invenție introdusă în mare parte de protestantul elvețian Zwingli. Această idee nu este bazată pe învățătura apostolilor și reprezintă o gândire raționalistă specifică epocii Reformei.

Mă opresc aici, constatând contradicția dintre idea frumoasă și corectă a lui Cristian Bărbosu, după care credința adevărată este ancorată şi în Tradiția creștină, și Mărturisirea de credință a bisericii lui, care se desparte de această Tradiție.

Posted in Apologetică ortodoxă | Leave a comment

Concluzii la o controversă

Am descoperit zilele acestea pe internet controversa dintre Iosif Țon, fost pastor al bisericii baptiste din Oradea și unul din liderii baptiști din ultimele decenii, şi Paul Negruț, actual pastor al aceleiași biserici și rector al universității Emanuel din Oradea. Pe scurt, Iosif Țon anunță într-un blog pe internet că este charismatic, iar Paul Negruț îl ”exclude” din părtășia baptiștilor. O cronica mai amănunțită a discuțiilor cu privire la acest subiect găsiți aici.
Ca ortodox nu doresc să mă implic în această discuție, ci doar să fac anumite observații și să trag câteva concluzii.

Sola Scriptura și tradiția baptistă

Paul Negruț ”îl exclude” pe Iosif Țon din părtășia baptiștilor nu pentru că acesta din urmă ar fi călcat Scriptura, ci pentru că s-a îndepărtat de tradiția baptistă. El scrie (redau doar câteva pasaje):
De la început şi până în prezent, bisericile baptiste din România au fost plantate şi păstorite de oameni ai lui Dumnezeu care au primit mântuirea prin pocăinţă şi credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos, au fost născuţi din nou, pecetluiţi, umpluţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt în conformitate cu învăţătura Scripturii. Credincioşii baptişti ştiu în Cine cred şi ştiu ce cred! Ei calcă pe urmele înaintaşilor lor care mergând pe urmele Mântuitorului au plătit cu suferinţă şi jertfă credinţa în Domnul Isus şi nu s-au lepădat de credinţa lor până la moarte.

… îi cer lui Iosif Ţon să respecte credinţa şi practica bisericilor baptiste din România. Dânsul nu reprezintă bisericile baptiste din România sau alte organizaţii baptiste internaţionale din care face parte Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România şi, prin urmare, nu are calitatea de a vorbi în numele baptiştilor.

În speranţa că această precizare va ajuta credincioşii baptişti din România să se delimiteze de persoanele şi mişcările religioase care s-au lepădat de credinţa baptistă, vă doresc binecuvântarea lui Dumnezeu în toată plinătatea lui Hristos Domnul şi a Duhului Sfânt.
(Sublinierile îmi aparțin.)

Paul Negruț îl atacă deci pe Iosif Țon nu pentru încălcarea Scripturii, ci a tradițiilor baptiste. Dar nici măcar nu ale baptiștilor în general, ci ale baptiștilor din România.  Nu pot să nu-mi amintesc de câte ori i-am auzit pe prietenii mei baptiști acuzând Biserica Ortodoxă pentru că aceasta folosește Tradiția ca sursă de autoritate.  Iată deci un lider baptist, pastorul Paul Negruț , care argumentează în numele tradiției baptiste. Teoretic  baptiștii susțin Sola Scriptura, practic însă o încalcă, folosind-o doar ca o armă împotriva bisericilor istorice.

Există aici două deosebiri importante. Prima este că Biserica Ortodoxă recunoaște existența și importanța Tradiției, în timp ce baptiștii resping în principiu tradiția ca autoritate, cu excepția cazurilor când nu o resping, ca de exemplu atunci când o practică sau când o invocă drept autoritate, cum vedem în acest caz. A doua deosebire este că ortodocșii apelează la o Tradiție de 2000 de ani, moștenită de la apostoli și de la creștinii primelor secole (de aceea o scriem cu majusculă), pe când baptiștii apelează la o tradiție nu mai veche de o sută de ani în România sau de 3-400 de ani în general.

Autoritatea în biserică

În principiu, doctrina baptistă afirmă că singura autoritate bisericească este biserica locală. Toate celelalte organizații nu ar fi altceva decât asociații libere ale unor biserici care se consultă și conlucrează în scopuri comune.  Această abordare creează un vid de autoritate, problematic atunci când apar conflicte sau devieri.  În loc ca hotărârile să fie luate de un episcop sau un sinod (așa cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă),  spațiul public devine terenul luptelor pentru putere dintre lideri secondați de adepții lor, ceea ce se poate vedea clar în acest caz, din discuțiile de pe internet.  Câștigă liderul cel mai popular, sau cel care reușește să manevreze mai bine în structura de putere a cultului.

În multe cazuri conflictele se sfârșesc fără un câștigător clar, ci cu o nouă schismă. Aceasta explică existența sutelor de denominații neo-protestante în întreaga lume. Numai în Statele Unite există zeci de feluri de baptiști. Paternul unei schisme este aproape întotdeauna același. Un lider are o nouă viziune spirituală, care produce o revoluție. Alți lideri (cei care sunt investiți mai solid în structurile de putere ale denominației – în acest caz, Paul Negruț) se opun și insistă la păstrarea tradițiilor. Revoluționarii declară că ei nu se iau după tradiții, ci numai după Scriptură. Rezultatul inevitabil este schisma.

Problema darurilor spirituale

Hristos și apostolii au făcut semne și minuni. Din vremea lor și până astăzi au fost întotdeauna discuții printre creștini cu privire la actualitatea și amploarea unor daruri spirituale spectaculoase, ca cel al minunilor, al profeției sau al vorbirii în limbi. Printre neo-protestanți circulă două teorii: una dintre ele (cesaționismul) afirmă că aceste daruri nu mai sunt actuale, deoarece ele au fost necesare doar la început, pentru a stabili autoritatea apostolilor. Cealaltă teorie este că darurile, semnele și minunile sunt la fel de intense azi ca și la început. Asistăm la reînvierea acestei controverse, în cazul lui Iosif Țon vs. Paul Negruț. Așa cum am arătat mai sus, în bisericile neo-protestante nu există mecanisme pentru a rezolva problemele de doctrină și practică.

Biserica Ortodoxă nu este nici cesaționistă, dar pe de altă parte nici nu încurajează manifestări extatice, care duc la spectacole și circ. În viețile sfinților cinstiți de Biserica Ortodoxă găsim nenumărate exemple de minuni, vindecări sau profeții, dar virtutea pe care aceştia s-au nevoit şi au reuşit să o cultive îndeosebi este SMERENIA. Spre deosebire de Iosif Țon, care își anunță public darurile, acești sfinți le folosesc într-un mod discret sau ocazional, evitând spectacolul public. În acest sens, ei se aseamănă mai degrabă cu Hristos, care de multe ori le-a cerut celor vindecați de El să nu spună altora.

În Biserica Ortodoxă supranaturalul este acceptat și așteptat. Există însă un fel de supranatural care nu duce la spectacol și senzațional. Fiecare liturghie, în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Hristos, este o ocazie în care divinul atinge sfera lumii naturale. Fiecare Taină este o manifestare dumnezeiască. Prin Botez, omul este în mod miraculos născut din nou. Prin Spovedanie, credinciosul primește în mod miraculos iertarea păcatelor.

Ce este biserica?

I-am întrebat de multe ori pe prietenii mei neo-protestanți: ”Dacă voi toți credeți sincer în Scriptură și NUMAI în Scriptură, de ce există atât de multe culte neo-protestante? Nu este Scriptura aceeași pentru toate?” Răspunsul tipic era: ”Denominațiile nu contează. Adevărata biserică este invizibilă, formată din credincioșii de pretutindeni.”

Aceasta este teoria pe care o auzim de la neo-protestanți, dar practica lor este alta, ceea ce vedem și din declarațiile lui Iosif Țon și mai ales ale lui Paul Negruț. Dacă denominațiile nu contează și toate sunt acceptabile (cu excepția Ortodoxiei) atunci care este semnificația declarației de excomunicare a lui Țon făcută de Negruț? (Excomunicare = scoaterea din comunitate.) Sau denominațiile nu contează – dar atunci ce sens are excomunicarea? – sau ele contează și atunci rămâne întrebarea pe ce criteriu una din sutele de denominații neoprotestante este mai bună decât celelalte. Desigur, fiecare credincios neoprotestant crede că propria lui denominație se apropie cel mai mult de perfecta ascultare a Scripturii. Aceasta îmi aduce aminte de acea statistică după care 90% din oameni cred că se plasează între primii 10% în ce privește moralitatea.

Tensiunea dintre teoria și practica bisericilor neoprotestante este evidentă. Ele cred într-o biserică universală și invizibilă, dar în practică fiecare denominație se manifestă ca și când ea ar fi adevărata biserică, cu o jurisdicție universală, care poate să accepte sau să excludă.

Ciclul de viață al schismelor neoprotestante

Multe denominații neoprotestante încep cu o revoluție, dar după câteva generații se instituționalizează, devenind seci și ne-inspirate. Unele biserici evoluează spre un liberalism în care biserica se aseamănă tot mai mult cu lumea. Acest liberalism se manifestă prin re-evaluarea unor dogme (ca de exemplu: Nașterea lui Hristos dintr-o Fecioară), prin schimbarea unor rânduieli (pastori femei) sau prin acceptarea unor stiluri de viață alternative (pastori homosexuali), a unor interpretări ale Scripturii, atitudini spirituale ori practici de credinţă asemănătoare gnosticismului şi montanismului antic, accentuând în diferite grade importanţa schimbării şi trăirilor interioare ale individului sau a experienţelor subiective şi „revelaţionale” ale acestuia, cu sau fără invocarea autorităţii unor scrieri considerate inspirate alături de Scriptură. Mă bucur că baptiștii din România nu merg pe această cale. Unele grupuri de credincioși, în căutarea unor experiențe pe care nu le mai regăsesc, descoperă  manifestările spectaculoase ale darurilor spirituale. Încep atunci mișcări charismatice, la care membrii mai conservatori se opun.  În lipsa harului dat de Hristos ucenicilor săi, transmis prin continuitatea apostolică în învăţătură şi autoritate în Biserică și prin continuitatea practicii Tainelor, aceste grupuri care s-au schismat din trupul Bisericii evoluează după un patern recunoscut:

Ciclul schizmelor

Posted in Apologetică ortodoxă | 20 Comments

Comentariu la eseul lui Cristian Bărbosu despre legalism

În timpul ultimei mele călătorii în România, am auzit următoarea întâmplare. Într-o biserică baptistă, un vizitator (întâmplător un bărbat în vârstă) l-a abordat pe pastor la sfârșitul serviciilor și l-a rugat să-i lămurească anumite puncte din predică. Pastorul s-a uitat scârbit la el și i-a zis, ”Să vi la mine numai după ce nu mai miroși a țigară.” Omul a plecat jignit, jurând probabil că nu va mai veni niciodată să vorbească cu acel predicator baptist.

Astfel de atitudini legaliste l-au deranjat și pe Cristian Bărbosu, pastor la o biserică baptistă din Arad. Reflectând la acest subiect, el ne oferă un eseu intitulat ”Legalism – Sincretism dinăuntru”. În acest eseu, pastorul Bărbosu ne dă exemple de legalism în mijlocul comunităților neo-protestante din România. O femeie este certată înainte de botez pentru că poartă un lănțișor la gât, anumite instrumente muzicale sunt acceptate în timp ce altele sunt excluse, femeile trebuie să aibă capul acoperit în biserică, etc. Una dintre aceste reguli m-a amuzat. Un diacon consuma după Cina Domnului tot vinul, pentru că nu se cădea să-l arunce. Regula există și la ortodocși, dar sensul este total diferit. Cum la ortodocși vinul din potir este de acum sângele Mântuitorului, este tratat cu maximă reverență. Aceeași reverență la un diacon baptist este pe drept un semn de legalism, dat fiind că acolo vinul NU ESTE sângele mântuitorului! În mod paradoxal, Cristian Bărbosu are aici dreptate.

Părerea mea este că de o sută de ani în România, aceste reguli de care se plânge Cristian Bărbosu au servit drept un semn al identității neo-protestanților. Credința noastră nu este doar în minte, ci se manifestă și se reazemă și pe realități exterioare. Un ortodox are aceste semne exterioare în icoane, liturghie, tămâie. Ele devin mediul lui natural, în care se simte acasă, în prezența lui Hristos și a sfinților lui din toate veacurile. Baptistul își formează și el o identitate, și aceasta este adesea asociată cu un anumit fel de îmbrăcăminte sau un anumit stil muzică (de obicei melodii germane, englezești sau irlandeze de la sfârșitul secolului XIX). Cristian Bărbosu încearcă în eseul său să le explice co-religionarilor săi că o îmbrăcăminte sau o muzică modernă din secolul XXI este la fel de acceptabilă. Fanfarele baptiste pot fi înlocuite cu formații care folosesc chitare electrice, femeia poate veni la adunare și în pantaloni și nu trebuie neapărat să-și acopere capul cu un batic demodat. În felul acesta baptiștii români fac tranziția de la forma clasică pe care am cunoscut-o și eu, la forma bisericilor evanghelice americane moderne. Întrebarea este dacă această traziție nu va duce la o pierdere a identității baptiștilor români. Efortul de a integra biserica în cultura modernă șterge tot mai mult deosebirea dintre biserică și lume. Serviciul religios din adunarea baptistă americană modernă este o conferință teologică amestecată cu un program artistic cu muzică ”contemporană”. Participantul nu mai are impresia că intră într-o lume diferită, cu o dimensiune tainică, care transcende lumea prezentă, materială. Credința devine o chestiune mintală și individuală (sau chiar individualistă). În exterior, credinciosul este un om moral, la fel cum și un evreu sau musulman sau un hindus poate să fie un om moral.

Dincolo de aspectul identității, legalismul este o capcană în care orice credincios poate să alunece, și aici mă declar de acord cu pastorul Bărbosu. Unde nu sunt de acord, este când el identifică Biserica Ortodoxă (din care provin inevitabil majoritatea baptiștilor din România) ca o sursă a acestui legalism periculos. Este interesant că baptiștii acuză uneori Ortodoxia de laxitate morală (”ortodocșii beau și preotul nu le zice nimic!”) alte ori, ca în acest caz, de legalism. În realitate, Biserica Ortodoxă este prin natura ei opusă legalismului. Ea se vede pe ea însăși ca un spital pentru păcătoșii care vor să se vindece, și nu ca o asociația a neprihăniților care veghează ca legile să fie strict respectate. Din această cauză, la liturghia de duminică dimineața poți vedea în biserică femei cu capul acoperit care vin cu mult înaintea începerii slujbei ca să se roage cu lacrimi înaintea unei icoane, sau fete tinere în fuste scurte, bărbați care nu lipsesc de la nici o slujbă sau unii veniți de pe stradă care miros a alcool sau țigări, săraci care speră să primească vreun ajutor sau oameni de afaceri trași la biserică de nevestele lor ceva mai evlavioase. Toți sunt chemați, toți sunt primiți și tuturor li se dăruiește harul lui Hristos.

Adevărul este că în Biserica Ortodoxă există discipline spirituale, dar acestea nu au un sens legalist. Noțiunea de asceză lipsește complet din etosul neo-protestant, din teama ca nu cumva omul să creadă că se mântuiește prin fapte. La baptiști postul este rar, ocazional sau spontan, iar spovedania este inexistentă. La ortodocși acestea sunt bine rânduite și fac parte din viața comunității, la care fiecare participă după putința și dorința lui. Totuși, asceza este efortul omului de a colabora cu Dumnezeu pentru propria lui vindecare de patimi, nu o acumulare de merite așa cum ar putea crede un baptist. Din această cauză, practicarea ascezei nu este un prilej de mândrie (cum se poate lăuda un bolnav că a urmat tratamentul!), dar nici nepracticarea ei nu este un prilej de dispreț din partea altora. Biserica Ortodoxă nu face judecăți privitoare la mântuirea omului bazate pe gradul de ținere a rânduielilor.

Am citit de curând următorul pasaj din Ospățul Credinței a arhimandritului Teofil Părăian.

Întrebare (pusă arhimandritului  Teofil Paraian):

”Ce altă nevoința îi recomandați unei persoane care, datorita unei boli, nu poate sa țină rânduiala posturilor stabilite de Biserică”.

Răspuns:

- “Nu-i recomand nici o nevoință propriu-zisă; poate că nevoința o are din boala. Daca nu poate să țină postul, înseamnă că are deja nevoința prin boala.  In Filocalie se spune că dacă nu poți rămâne în cetatea postului (deci dacă nu poți să postești), Domnul Hristos spune că “dacă va vor prigoni dintr-o cetate, să fugiți în altă cetate” (Matei 10:23). Deci, daca nu poți rămâne în cetatea postului, atunci să te refugiezi in cetatea rugăciunii; să faci ceva din care să se înțeleagă că tu de fapt nu din rea voință nu postești, ci din neputință”.

În mod paradoxal, în credința neoprotestanților care respinge faptele ca mijloc al mântuirii, aceleași fapte sunt practicate ca reguli cu un substrat legalist. În Ortodoxie, asceza este un mijloc al mântuirii, dar aceasta nu duce la legalism, fiind de fapt o doctorie pentru sufletul bolnav de patimi. Asceza se poate manifesta prin post și rugăciune, printr-o îmbrăcăminte modestă sau prin renunțarea la formele moderne de distracție (filme, muzică modernă). Este un tratament la dispoziția fiecărui credincios; unii de abia îl ating, alții îl practică o viață întreagă.

Cristian Bărbosu se indignează și de existența ”rânduielilor” din anumite biserici baptiste, rânduieli care nu au o bază în Scriptură. Unele sunt ridicole, ca de exemplul cerința ca fanfara să fie în primul rând în procesiunea funerara. Din punct de vedere neo-protestant, Cristian Bărbosu are dreptate. Cu principiul Sola Scriptura, majoritatea rânduielilor din adunările neo-protestante pot fi desființate și reînființate spre a se conforma culturii moderne. Pentru baptiști există reguli luate din Scriptură (de fapt comune cu cele ale ortodocșilor) și reguli ”omenești”, care pot fi schimbate. Pentru ortodocși există o a treia categorie, cea a rânduielilor Tradiției. Acestea sunt bazate pe douăzeci de veacuri de practică creștină și – credem noi – reflectă înțelepciune și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.

În Biserica Ortodoxă, Trupul și Sângele Mântuitorului sunt împărtășite credincioșilor numai de preot sau diacon. Dar această regulă nu apare în Scriptură, deci o biserică baptistă nu ar greși dacă ar schimba rânduiala, și Cina Domnului ar fi dată de o femeie sau de un copil sau chiar de un trecător de pe stradă. Cunosc credincioși baptiști români în Portland, Oregon, care servesc Cina Domnului și Botezul acasă, în familie. De sute de ani, creștinii ortodocși postesc în Vinerea Mare. Dar regula nu apare în Scriptură, deci baptiștii sunt liberi să facă un mare ospăț cu ocazia răstignirii lui Hristos. De fapt ceva de genul acesta s-a și întâmplat, când Zwingli, unul din fondatorii protestantismului (într-un stil aproape neo-protestant) a schimbat postul din prima zi a Postului Mare cu serbarea cârnaților serviți la intrarea bisericii lui. Asemenea lui Cristian Bărbosu, el a vrut să accentueze că, eliberați de lanțurile tradiției, creștinii sunt liberi să facă ce vor.

Ce înseamnă deci respectarea rânduielilor? Pentru baptiști ele sunt o posibilă ispită de a cădea în legalism. Pentru ortodocși ele sunt o disciplină care exprimă umilință și ascultare, dar nu numai atât. Când credinciosul ortodox se află în biserică la liturghie, el participă la aceeași slujbă la care au participat sfinții de sute de ani și la care se unește în închinare și cu îngerii. Aici tensiunea dintre legalism și modernitate nu există. Poate Cristian Bărbosu are dreptate: baptiștii mai păstrează rânduieli luate de la ortodocși. Probabil multe dintre acestea se vor pierde în următoarele decenii și adunarea baptistă va deveni chiar și mai asemănătoare cu restul lumii moderne. Când un credincios va intra într-o biserică ortodoxă, el va vedea, simți, auzi și mirosi în același fel cu credinciosul din secolul patru sau paisprezece. Dar credinciosul baptist, în adunarea lui, se va simți ca un spectator de la un concert de muzică rock.

Posted in Apologetică ortodoxă | 10 Comments

”Căderea în ritual” și căderea în fabulații

Cartea fostului meu învățător baptist Iosif Țon, Căderea în ritual a fost bine primită de comunitatea evanghelică din România, dovadă câteva recenzii laudative care pot fi găsite pe internet.

Am citit-o și eu recent, cam în același fel în care citeam în adolescență o istorie a României scrisa de istorici staliniști. Conform acelei istorii ”științifice”, românii erau niște barbari primitivi care avuseseră norocul să fie salvați în mai multe rânduri în istorie de un popor mult mai evoluat, culturalizat și civilizat, marele popor rus. Cartea era inutilă pentru un intelectual care cunoștea realitatea, dar poate convingătoare pentru ignoranți.

În prima parte a cărții, Iosif Țon caută să ne convingă că practicile ortodoxe sunt un fel de cădere patetică de la un creștinism curat, lipsit de ritualuri, de esență pur morală. Manifestările fizice, cum ar fi liturghia și tainele, ar reprezenta o magie primitivă prin care oamenii, prostiți de un cler acaparator, încearcă să manipuleze zeii spre satisfacerea dorințelor lor. Către sfârșit, el revine la o temă pe care a atins-o și în alte cărți, acea că poporul român a fost îndobitocit de credința creștină răsăriteană, și că locul nostru sub soare este alături de celelalte surori de gintă latină, în cadrul unei civilizații occidentale superioare, de preferință cu accente neo-protestante.

Vreau să discut aici un singur punct din Căderea în ritual, preluat de autorii recenziilor și prezentat ca un argument zdrobitor  în favoarea tezei lui Iosif Țon, după care Biserica Ortodoxă ar fi un fel de creștinism corupt.

Din Căderea în ritual aflăm că Grigore Thaumaturgul, un sfânt din secolul al III-lea după Hristos, ar fi introdus  o practică cu urmări catastrofale pentru creștinism. El ar fi spus oamenilor că nu mai este necesar să renunțe la zeitățile greco-romane, ci este suficient să le dea nume noi – Fecioara Maria în loc de Afrodita sau Sfântul Ilie în loc de Apolo. Aceasta ar fi dus la o schimbare fundamentală prin care zeii păgâni au fost introduși în Biserică. Implicit, aceasta ar fi și explicația cinstirii sfinților în Biserica Ortodoxă.

Nedumerirea mea (și cred că a oricui care nu renunță la discernământ când citește cartea) este la cel puțin la două nivele. În primul rând, după ce criteriu așa-numita invenție a Sf. Grigore Thaumaturgul ar fi fost definitorie pentru Biserica Ortodoxă? Am citit multe istorii ale creștinismului, scrise de protestanți, de catolici și de ortodocși, dar nu am găsit acest eveniment epocal în nici una din ele. Mai mult decât atât, Grigore Thaumaurgul este puțin cunoscut chiar și printre ortodocși, deci cum ar fi putut el să fie o persoană mult mai influentă decât, să zicem, un Ioan Gură de Aur sau un Vasile cel Mare,  a căror liturghie este ținută în Biserică, dar pe care Iosif Țon îi menționează puțin, sau de loc. De ce spunem în Biserica, la liturghie, crezul niceo-calcedonian, și nu cităm așa-zisele învățături ale lui Grigore Thaumaturgul despre asimilarea zeilor greci și romani. Dacă această practică ar fi fost cu adevărat definitorie, am fi recitat Crezul spunând ”cred în orice zeu, cu condiția să i se dea un nume creștin” în loc să zicem ”Cred în Unul Dumnezeu”.

În al doilea rând, de unde s-a documentat Iosif Țon cu privire la această presupusă cotitură în istoria Bisericii? În general informațiile cu privire la Grigore Thaumaturgul sunt puține, mi-a lut ceva timp să le aflu pe internet. Am găsit totuși pe Wikipedia un articol bine scris, care probabil ne spune tot ce se cunoaște despre acest sfânt făcător de minuni. Surpriză: nu apare absolut nimic referitor la presupusul eveniment devastator din istoria creștinismului. Citez din Căderea în ritual: ”Introducerea acestui sincretism, cu efecte devastatoare în creștinism, se datorează unui anume Grigore, care a ajuns să fie supranumit Thaumaturgul”. Este oare posibil ca un articol scris într-un stil profesional,  în cea mai citită Enciclopedie din lume, să omită cel mai influent aspect al vieții acestui sfânt? Lăsând loc posibilității ca alte surse să ne ofere ceva mai mult, înclin să cred că ne află mai degrabă pe teritoriul fabulațiilor. Probabil sursa lui Iosif Țon a fost vreo cărțulie de propagandă neo-protestantă, una dintre acelea pe care am avut și eu ocazia să le răsfoiesc.  În astfel de cărți am găsit și alte fabulații, cum ar fi aceea ca la anul N Biserica a interzis creștinilor să se mai roage direct la Dumnezeu, sau că un misionar evanghelic venind la București la începutul secolului XX a descoperit cu oroare că în acest oraș nu exista nici măcar o singură biserică creștină.

Iată câteva din recenziile Căderii în ritual:

Lauranțiu Balcan http://penticostalul.wordpress.com/2010/02/17/caderea-in-ritual/

Daniel Fărcaș http://scriptorie.wordpress.com/2009/11/30/critica-ratiunii-ritualice/

Pribac Ioan http://www.blog.gramma.ro/2010/02/26/caderea-in-ritual-de-iosif-ton-prezentare/

Las lui Iosif Țon, cât și celor care au scris aceste recenzii, provocarea să ne citeze sursele din care au aflat despre introducerea sincretismului de către Grigore Thaumaurgul. Până atunci voi rămâne la opinia ca în ciuda pretențiilor savante, Căderea în ritual reprezintă o cădere în fabulații.

Posted in Apologetică ortodoxă | 30 Comments

101 contradicții în Scriptură

Cu câteva zile în urmă,  am vizitat un site (http://www.islamway.com/english/images/library/contradictions.htm) în care erau înșirate 101 contradicții găsite în Scriptură. Autorul este un musulman, ceea ce se vedea ușor din faptul că la sfârșitul articolului el îi îndeamnă pe cititori să studieze Coranul, care – după cum afirmă el – nu ar conține nici o contradicție. Concluzia lui este că Scriptura creștinilor nu poate fi crezută, în timp ce Coranul este în întregime credibil.

Ar fi o mare greșeală să ignorăm o astfel de promovare.  Dacă am ocoli-o, am dovedi că într-adevăr credința noastră este slabă, că este mai degrabă o superstiție la care ținem și pe care nu o vrem distrusă de instrumentul rațiunii. Trebuie să știm să răspundem la astfel de atacuri, așa cum Apostolul Pavel a știut să răspundă atât iudeilor cât și grecilor.

Nu voi încerca aici să fac o analiză a fiecărei dintre aceste aparente contradicții. Un răspuns mai amănunțit poate fi găsit la http://www.bringyou.to/apologetics/bible.htm#102. Voi încerca doar să enunț câteva principii și să trag unele concluzii.

Unele din contradicțiile înșirate sunt ușor de lămurit. Doi autori pot face afirmații care aparent se contrazic, dar care reflectă perspective diferite. Apostolul Pavel, de exemplu, afirmă că suntem mântuiți nu prin fapte, ci prin credință. Iacov însă, în epistola sa, ne spune că suntem mântuiți nu numai prin credință, ci și prin fapte. La o privire superficială s-ar părea că cei doi autori se contrazic, dar o examinare mai atentă dovedește că nu este așa. Contradicția ar fi între ”numai prin credință” și ”prin credință și fapte”, dar Pavel nu scrie ”numai prin credință”, cu toate că Luther a încercat să introducă exact acest cuvânt fatal, ”numai”, în traducerea pe care a făcut-o. Este același ”numai” din Sola Fide, Sola Grazia și Sola Scriptura. Este de asemenea important de înțeles că Pavel și Iacov scriu din perspective foarte diferite. Pavel luptă împotriva iudaizatorilor care credeau că mântuirea vine prin ținerea ligilor ceremoniale. Iacov luptă împotriva unei credințe exclusiv mintale, fără nici un impact asupra vieții omului.

Uneori contradicțiile sunt foarte vizibile pentru că ele se referă la realități fizice concrete. De exemplu, numărătoarea poporului Israel apare în doua pasaje distincte, cu numere diferite.

2 Samuel 24:9 Şi a dat Ioab regelui cartea cu numărătoarea poporului, din care se vedea că Israeliţii erau opt sute de mii de bărbaţi vârstnici, buni de război, iar cei din Iuda cinci sute de mii.

1 Cronici 21:5 A dat Ioab lui David catagrafia înscrierii poporului şi s-au aflat în tot Israelul un milion şi o sută de mii de bărbaţi destoinici de război, iar în Iuda, patru sute şaptezeci de mii în stare de a lua parte la război.

Contrazicerea dintre cele două texte poate fi explicată în diferite feluri. O explicație plauzibilă este aceea că bărbații din Israel au fost clasificați în diferite categorii, și categoria ”buni de război” din 2 Samuel nu este aceeași cu categoria ”destoinici de război” din 1 Cronici (în original sunt folosite cuvinte diferite). Dacă cineva ar număra bărbații din România ”buni de război”, ar putea include doar pe cei aflați în mod curent în forțele militare, sau și pe acei care au pregătire militară dar nu sunt activi, sau pe toți bărbații sănătoși între 18 și 50 de ani. Aceste criterii diferite ar rezulta în numere diferite.

Atât în acest caz, cât și în alte contradicții care implică numere concrete, mai poate fi vorba și de greșeala unor scribi. Să nu uităm că Biblia nu este o singură carte, ci o colecție de cărți scrise în diferite epoci și de autori diferiți. După scrierea lor inițială, textele au fost copiate de multiple ori, în diferite generații. Nu este exclus ca unii din cei care au copiat textele să fi făcut greșeli.

În sfârșit, pentru noi nu este greu să acceptăm că până și în textele originale au putut apărea greșeli. Aceasta ar contrazice doctrina inspirației verbale plenare, la care m-am referit într-un alt scurt eseu, dar, așa cum am încercat să arăt acolo, aceasta nu este o problemă majoră pentru credința noastră. Există o deosebire între Adevăr și Informație. În timp ce Adevărul este o călăuză care ne ajută să alegem direcția vieții noastre, Informația se referă la crâmpeie limitate ale realității, care luate în mod izolat pot fi lipsite de importanță. În sensul acesta, noi credem în Adevărul Scripturii, în timp ce anumite Informații pot fi lipsite de consecințe.

Îmi permit aici o mică digresiune, care aruncă o lumină asupra diferenței dintre Adevăr și Informație. Cândva în 1978 am fost interogat de un colonel de Securitate cu privire la anumite activități (în mod necesar secrete) în cercul de credincioși și dizidenți în care mă aflam. Colonelul mi-a adus aminte că fiind creștin trebuie să-i dau o relatare completă și adevărată a tot ce știu despre acele activități. Atunci mi-a venit în minte acest paradox. În acea situație, informația corectă era minciună, în timp ce informația incorectă sau incompletă era adevăr. Informația era că persona X s-a întâlnit cu persoana Y în data de Z. Adevărul era că Dumnezeu și cei ce cred în El nu poate fi controlați de Securitate și că Dumnezeu poate ajuta un băiat firav să reziste în fața unei instituții temute.

Revenind la Scriptură, distincția pe care am făcut-o între Adevăr și Informație nu este întotdeauna clară. Problema există însă doar pentru aceia care cred în Sola Scriptura, și care nu au absolut nici un criteriu al Adevărului în afară de textul Bibliei. Pentru ei acceptarea ideii că un pasaj al Scripturii ar putea conține o greșeală factuală este un dezastru din care nu se poate reveni. Într-adevăr, în lipsa unui criteriu extra-scriptural, aceasta ar pune sub semnul întrebării întreaga Scriptură. Pe de altă parte, un creștin ortodox poate spune,”Da, persoana care a scris (sau transcris) rezultatul recensământului din 2 Samuel sau 1 Cronici a putut greși, dar știu că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, pentru că Scriptura este adevărată și aceasta este credința Bisericii.”

Posted in Apologetică ortodoxă | 2 Comments