Comentariu la eseul lui Cristian Bărbosu despre legalism

În timpul ultimei mele călătorii în România, am auzit următoarea întâmplare. Într-o biserică baptistă, un vizitator (întâmplător un bărbat în vârstă) l-a abordat pe pastor la sfârșitul serviciilor și l-a rugat să-i lămurească anumite puncte din predică. Pastorul s-a uitat scârbit la el și i-a zis, ”Să vi la mine numai după ce nu mai miroși a țigară.” Omul a plecat jignit, jurând probabil că nu va mai veni niciodată să vorbească cu acel predicator baptist.

Astfel de atitudini legaliste l-au deranjat și pe Cristian Bărbosu, pastor la o biserică baptistă din Arad. Reflectând la acest subiect, el ne oferă un eseu intitulat ”Legalism – Sincretism dinăuntru”. În acest eseu, pastorul Bărbosu ne dă exemple de legalism în mijlocul comunităților neo-protestante din România. O femeie este certată înainte de botez pentru că poartă un lănțișor la gât, anumite instrumente muzicale sunt acceptate în timp ce altele sunt excluse, femeile trebuie să aibă capul acoperit în biserică, etc. Una dintre aceste reguli m-a amuzat. Un diacon consuma după Cina Domnului tot vinul, pentru că nu se cădea să-l arunce. Regula există și la ortodocși, dar sensul este total diferit. Cum la ortodocși vinul din potir este de acum sângele Mântuitorului, este tratat cu maximă reverență. Aceeași reverență la un diacon baptist este pe drept un semn de legalism, dat fiind că acolo vinul NU ESTE sângele mântuitorului! În mod paradoxal, Cristian Bărbosu are aici dreptate.

Părerea mea este că de o sută de ani în România, aceste reguli de care se plânge Cristian Bărbosu au servit drept un semn al identității neo-protestanților. Credința noastră nu este doar în minte, ci se manifestă și se reazemă și pe realități exterioare. Un ortodox are aceste semne exterioare în icoane, liturghie, tămâie. Ele devin mediul lui natural, în care se simte acasă, în prezența lui Hristos și a sfinților lui din toate veacurile. Baptistul își formează și el o identitate, și aceasta este adesea asociată cu un anumit fel de îmbrăcăminte sau un anumit stil muzică (de obicei melodii germane, englezești sau irlandeze de la sfârșitul secolului XIX). Cristian Bărbosu încearcă în eseul său să le explice co-religionarilor săi că o îmbrăcăminte sau o muzică modernă din secolul XXI este la fel de acceptabilă. Fanfarele baptiste pot fi înlocuite cu formații care folosesc chitare electrice, femeia poate veni la adunare și în pantaloni și nu trebuie neapărat să-și acopere capul cu un batic demodat. În felul acesta baptiștii români fac tranziția de la forma clasică pe care am cunoscut-o și eu, la forma bisericilor evanghelice americane moderne. Întrebarea este dacă această traziție nu va duce la o pierdere a identității baptiștilor români. Efortul de a integra biserica în cultura modernă șterge tot mai mult deosebirea dintre biserică și lume. Serviciul religios din adunarea baptistă americană modernă este o conferință teologică amestecată cu un program artistic cu muzică ”contemporană”. Participantul nu mai are impresia că intră într-o lume diferită, cu o dimensiune tainică, care transcende lumea prezentă, materială. Credința devine o chestiune mintală și individuală (sau chiar individualistă). În exterior, credinciosul este un om moral, la fel cum și un evreu sau musulman sau un hindus poate să fie un om moral.

Dincolo de aspectul identității, legalismul este o capcană în care orice credincios poate să alunece, și aici mă declar de acord cu pastorul Bărbosu. Unde nu sunt de acord, este când el identifică Biserica Ortodoxă (din care provin inevitabil majoritatea baptiștilor din România) ca o sursă a acestui legalism periculos. Este interesant că baptiștii acuză uneori Ortodoxia de laxitate morală (”ortodocșii beau și preotul nu le zice nimic!”) alte ori, ca în acest caz, de legalism. În realitate, Biserica Ortodoxă este prin natura ei opusă legalismului. Ea se vede pe ea însăși ca un spital pentru păcătoșii care vor să se vindece, și nu ca o asociația a neprihăniților care veghează ca legile să fie strict respectate. Din această cauză, la liturghia de duminică dimineața poți vedea în biserică femei cu capul acoperit care vin cu mult înaintea începerii slujbei ca să se roage cu lacrimi înaintea unei icoane, sau fete tinere în fuste scurte, bărbați care nu lipsesc de la nici o slujbă sau unii veniți de pe stradă care miros a alcool sau țigări, săraci care speră să primească vreun ajutor sau oameni de afaceri trași la biserică de nevestele lor ceva mai evlavioase. Toți sunt chemați, toți sunt primiți și tuturor li se dăruiește harul lui Hristos.

Adevărul este că în Biserica Ortodoxă există discipline spirituale, dar acestea nu au un sens legalist. Noțiunea de asceză lipsește complet din etosul neo-protestant, din teama ca nu cumva omul să creadă că se mântuiește prin fapte. La baptiști postul este rar, ocazional sau spontan, iar spovedania este inexistentă. La ortodocși acestea sunt bine rânduite și fac parte din viața comunității, la care fiecare participă după putința și dorința lui. Totuși, asceza este efortul omului de a colabora cu Dumnezeu pentru propria lui vindecare de patimi, nu o acumulare de merite așa cum ar putea crede un baptist. Din această cauză, practicarea ascezei nu este un prilej de mândrie (cum se poate lăuda un bolnav că a urmat tratamentul!), dar nici nepracticarea ei nu este un prilej de dispreț din partea altora. Biserica Ortodoxă nu face judecăți privitoare la mântuirea omului bazate pe gradul de ținere a rânduielilor.

Am citit de curând următorul pasaj din Ospățul Credinței a arhimandritului Teofil Părăian.

Întrebare (pusă arhimandritului  Teofil Paraian):

”Ce altă nevoința îi recomandați unei persoane care, datorita unei boli, nu poate sa țină rânduiala posturilor stabilite de Biserică”.

Răspuns:

– “Nu-i recomand nici o nevoință propriu-zisă; poate că nevoința o are din boala. Daca nu poate să țină postul, înseamnă că are deja nevoința prin boala.  In Filocalie se spune că dacă nu poți rămâne în cetatea postului (deci dacă nu poți să postești), Domnul Hristos spune că “dacă va vor prigoni dintr-o cetate, să fugiți în altă cetate” (Matei 10:23). Deci, daca nu poți rămâne în cetatea postului, atunci să te refugiezi in cetatea rugăciunii; să faci ceva din care să se înțeleagă că tu de fapt nu din rea voință nu postești, ci din neputință”.

În mod paradoxal, în credința neoprotestanților care respinge faptele ca mijloc al mântuirii, aceleași fapte sunt practicate ca reguli cu un substrat legalist. În Ortodoxie, asceza este un mijloc al mântuirii, dar aceasta nu duce la legalism, fiind de fapt o doctorie pentru sufletul bolnav de patimi. Asceza se poate manifesta prin post și rugăciune, printr-o îmbrăcăminte modestă sau prin renunțarea la formele moderne de distracție (filme, muzică modernă). Este un tratament la dispoziția fiecărui credincios; unii de abia îl ating, alții îl practică o viață întreagă.

Cristian Bărbosu se indignează și de existența ”rânduielilor” din anumite biserici baptiste, rânduieli care nu au o bază în Scriptură. Unele sunt ridicole, ca de exemplul cerința ca fanfara să fie în primul rând în procesiunea funerara. Din punct de vedere neo-protestant, Cristian Bărbosu are dreptate. Cu principiul Sola Scriptura, majoritatea rânduielilor din adunările neo-protestante pot fi desființate și reînființate spre a se conforma culturii moderne. Pentru baptiști există reguli luate din Scriptură (de fapt comune cu cele ale ortodocșilor) și reguli ”omenești”, care pot fi schimbate. Pentru ortodocși există o a treia categorie, cea a rânduielilor Tradiției. Acestea sunt bazate pe douăzeci de veacuri de practică creștină și – credem noi – reflectă înțelepciune și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.

În Biserica Ortodoxă, Trupul și Sângele Mântuitorului sunt împărtășite credincioșilor numai de preot sau diacon. Dar această regulă nu apare în Scriptură, deci o biserică baptistă nu ar greși dacă ar schimba rânduiala, și Cina Domnului ar fi dată de o femeie sau de un copil sau chiar de un trecător de pe stradă. Cunosc credincioși baptiști români în Portland, Oregon, care servesc Cina Domnului și Botezul acasă, în familie. De sute de ani, creștinii ortodocși postesc în Vinerea Mare. Dar regula nu apare în Scriptură, deci baptiștii sunt liberi să facă un mare ospăț cu ocazia răstignirii lui Hristos. De fapt ceva de genul acesta s-a și întâmplat, când Zwingli, unul din fondatorii protestantismului (într-un stil aproape neo-protestant) a schimbat postul din prima zi a Postului Mare cu serbarea cârnaților serviți la intrarea bisericii lui. Asemenea lui Cristian Bărbosu, el a vrut să accentueze că, eliberați de lanțurile tradiției, creștinii sunt liberi să facă ce vor.

Ce înseamnă deci respectarea rânduielilor? Pentru baptiști ele sunt o posibilă ispită de a cădea în legalism. Pentru ortodocși ele sunt o disciplină care exprimă umilință și ascultare, dar nu numai atât. Când credinciosul ortodox se află în biserică la liturghie, el participă la aceeași slujbă la care au participat sfinții de sute de ani și la care se unește în închinare și cu îngerii. Aici tensiunea dintre legalism și modernitate nu există. Poate Cristian Bărbosu are dreptate: baptiștii mai păstrează rânduieli luate de la ortodocși. Probabil multe dintre acestea se vor pierde în următoarele decenii și adunarea baptistă va deveni chiar și mai asemănătoare cu restul lumii moderne. Când un credincios va intra într-o biserică ortodoxă, el va vedea, simți, auzi și mirosi în același fel cu credinciosul din secolul patru sau paisprezece. Dar credinciosul baptist, în adunarea lui, se va simți ca un spectator de la un concert de muzică rock.