Fără a fi un expert în teoria şi practica predicii, pot enumera trei genuri de predici, fără o delimitare precisă între ele: predici de îndemn spiritual, predici doctrinare și predici de explicare a unui text. De cele mai multe ori, un predicator talentat le practică pe toate trei în acelaşi timp. El poate explica un pasaj din scriptură, din care poate extrage doctrine creştine importante şi poate în acelaşi timp sfârşi cu o aplicaţie concretă, în urma căreia ascultătorii pot pune în practică ceea ce au învăţat.
Probabil predicatorii baptişti practică ceva mai mult predica expozitivă, în care explică texte ale Scripturii. Explicarea Scripturii este folositoare, şi de multe ori explicaţiile sau interpretările reflectă teologia predicatorului. Dacă sunt sau nu de acord cu aceste interpretări, în general îmi plac aceste predici, după cum îmi plac şi alte genuri de predici ale unor neoprotestanţi. În fond, chiar dacă ne deosebim în anumite practici sau învăţături, avem totuşi atât de mult în comun.
Am avut ocazia sa ascult multe predici baptiste care mi s-au părut memorabile prin caracterul lor speculativ şi uneori absurd. În această categorie plasez ”Bărbații samaritencei” – fiecare bărbat al samaritencei reprezentând un anumit păcat – sau ”Importanța numarului unu” – o enumerare a pasajelor biblice în care numarul unu joacă un rol important. Dar acestea sunt cazuri extreme, din fericire nereprezentative.
O tendinţa generală pe care am observat-o totuşi este dispariţia predicii care să explice doctrinele creştine. Într-un fel este de înţeles: lumea modernă se pasionează de politică, de evenimentele curente difuzate de mass-media, de scandaluri şi dezbateri publice. Dogma creştina concurează greu cu temele de actualitate în ceea ce priveşte captarea atenţiei ascultătorilor. Pe de altă parte, librăriile sunt pline de cărţi care ne învaţă ”cum să” (creştem copii, alegem partener de viaţa, pierdem greutate, reuşim în afaceri, etc.) Există o adevărată invazie de cărţi pe aceste teme, demonstrând un interes real al publicului. Acolo unde este o cerere, există şi o ofertă, de aceea predici cu astfel de sfaturi practice sunt tot mai frecvente. La aceasta contribuie și concepţia neoprotestantă modernă după care Biblia are un răspuns precis la orice problemă a vieții. Este misiunea predicatorului să sape adânc în text și să găsească răspunsul.
Ajung astfel la istoria pe care am început-o în acest ciclu de articole: vizita mea recentă la un serviciu divin dintr-o biserică evanghelică independentă (undeva în Vestul Statelor Unite). După un mic spectacol de muzică rock creștină (la care m-am referit în articolul precedent) a urmat predica. Un subiect interesant: cum să-ți administrezi timpul. Predicatorul a depășit tradiția învechită după care ar fi vorbit în picioare de la un amvon, șezând pe un scaun într-un colț al scenei. Aceasta, împreună cu lipsa cravatei și a costumului tradițional crea o atmosferă mai intimă. Mesajul era clar: nu era vorba de o autoritate care să declare învățături teologice abstracte de la catedră, ci de un prieten și un specialist care dădea audienței sfaturi practice, cu aplicație imediată.
Așteptarea unei lecții interesante și practice a fost complet satisfăcută. Prezentarea a fost informativă, bogată în conținut, cu ilustrații hazlii și aplicații concrete. Am avut ceva de învățat, cu toate că – mărturisesc – nu-mi mai aduc aminte nimic concret, dar aceasta nu e vina predicatorului, ci a mea.
Cu toate că predica, sau mai degrabă conferința despre administrarea timpului, a fost precedată de citirea unui text din Scriptură (o mică concesie făcută tradiției) m-am întrebat la sfârșit de ce mai aveam nevoie de o biserică creștină pentru a o asculta. Seminarii și conferințe sunt disponibile și în alte circumstanțe. În locul textelor din Scriptură la care uneori se făcea referință, s-ar fi putut folosi citate din diferiți autori laici, poate mai expresive și cu un mai mare efect. Pe de altă parte, a fost o îmbinare a plăcutului cu utilul. Satisfăcut că participă la un serviciu religios, credinciosul este scutit de plictiseala unei predici tradiționale, învățând pe de altă parte lucruri folositoare pentru viață.
Am auzit în predică numele lui Iisus, dar nu am auzit de Tatăl sau Duhul Sfânt. Acest aspect se putea generaliza la întregul serviciu ”divin”. Nu este de mirare că credincioșii cunosc atât de puțin despre Sfânta Treime, fiindu-le atât de ușor să cadă – chiar și accidental – în felurite erezii. Dar dacă sunt creștin, și mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu, nu ar trebui ca El să mă intereseze mai mult? O întreagă serie de învățături creștine, de la Sfânta Treime până la mântuire, biserică, înviere sau judecata de apoi sunt complet neglijate. În spiritul vremii, ele sunt înlocuite cu teme de interes imediat, de la cele politice la cele practice (”how to”).
Nu am nici o statistică care să-mi spună dacă predicile din bisericile ortodoxe sunt mai bune sau mai profunde sau cu mai mult interes pentru dogmă. Știu însă că slujbele ortodoxe sunt impregnate de dogmele profunde ale creștinismului, exprimate uneori în predici, dar mai ales în tropare și condace, în icoane și în rugăciuni.
Am sărbătorit cu câteva săptămâni în urmă Boboteaza – botezul Domnului Iisus. La această sărbătoare se cântă binecunoscutul tropar al Bobotezei:
În Iordan botezandu-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Parintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.
Nu este nici un ”how to” în acest text, dar el abundă în mărturisirea unor profunde adevăruri creștine. În loc să învețe cum să aiba succes în împărăția lumii, credinciosul ortodox pășește într-o altă lume, cea a lui Dumnezeu, învățând să fie un cetățean al Împărăției lui Dumnezeu.
Atunci când, duminica dimineața plec la slujbă, o fac pentru a mă întâlni cu o Ființă transcendentă, pentru a avea o experiență mistică, pentru a ieși, cel putin pentru un timp, din lumea obișnuită și a intra într-o altă lume, pentru a-mi ridica ochii spre cer. Credinciosul evanghelic modern este tot mai mult lipsit de o astfel de experiență, fără a-și da măcar seama. Muzica pe care o ascultă se aseamănă cu muzica de la radio, predicile cu conferințele de la universitate, sala în care se închină se aseamănă cu o sală modernă de spectacole. În dorința de a se adapta vremii, bisericile moderne iau tot mai mult chipul veacului în care trăim.