La sfârșitul ”serviciului divin” din biserica la care m-am referit în episoadele precedente a avut loc ”cina Domnului”, un vestigiu al euharistiei practicata de-a lungul istoriei bisericii creștine. Aparenta continuitate cu trecutul a fost, din păcate, o discontinuitate.
Pastorul a anunțat că biserica lui practică ceea ce el numea ”cina deschisă tuturor”. Ca să fie mai clar, el a explicat că ORICINE se poate împărtăși, indiferent de credința pe care o are sau nu o are, indiferent de starea morală, indiferent de concepțiile religioase sau ne-religioase. Pentru mine, ca ortodox, suna ca un sacrilegiu, dar mi-am amintit că în toate bisericile protestante sau neo-protestante, se explica – mai ales înainte de cina – că pâinea și vinul NU sunt Trupul si Sângele Mântuitorului. În acest caz, da se poate. În ultimă instanță dam o bucata de pâine oricui, nu contează. Dacă pe lângă aceasta ne mai amintim și de Hristos, cu atât mai bine.
Îmi aduc aminte de ”servicii divine” în care pastorul citea textul în care Hristos declara ”acesta ESTE trupul Meu”, după care pastorul explica de ce pâinea de la cina Domnului NU ESTE trupul lui Hristos. Tot așa, am asistat le botezuri în care se citea textul după din 1 Petru 3:21,
”Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul” (traducerea Cornilescu)
dar înainte sa-i cufunde în apă, pastorul le explica celor ce urmau să fie botezați de ce icoana aceasta închipuitoare nu-i mântuiește. În sfârșit, dacă aceste Taine (sau simboluri, așa cum sunt numite de neoprotestanți) nu sunt de fapt taine, nu sunt manifestări dumnezeiești, atunci le putem schimba după vremuri, curente, gusturi și preferințe.
Revenind la ”cina Domnului” la care mă refeream, explicația pastorului privitoare la ”cina deschisă tuturor” a dat de înțeles că este vorba de o un act de incluziune, de acceptare, de unire, de cuprindere cu brațele deschise a oricui dorește să participe. Era o concluzie firească a unei lungi perioade de evoluție protestantă. După zeci sau sute de ani de certuri și dispute care i-au lăsat perplecși pe creștini și necreștini, singurul mod de depășire a discordiei a fost o renunțare la doctrine sau practici bine definite, în favoare unui vag creștinism ”redus la esențe”. Important este sa ne iubim, sa fim drăguți unii cu alții, să ne acceptăm, fără a ne mai referi la dogme înguste. De cină se poate apropia oricine, dacă este baptist sau penticostal, adventist sau luteran, iehovist sau mormon, budist sau hindus, ba chiar și ateu. Cina nu mai este o culminare a relației cu Hristos, ci o poarta prin care te poți apropia de o biserică în care să te simți bine, sa-ți faci prieteni, să te bucuri după o săptămâna de lucru.
Bărbați și femei au trecut printre rânduri, servind tuturor pâinea și vinul. Eu și soția mea am fost printre puținii (or fi fost și alții) care nu ne-am împărtășit. Din fericire marea toleranță manifestată ne-a permis și să ne abținem, ca în felul acesta să ne simțim toți bine.
Îi îndemn pe cititorii mei să contrasteze această ”cină a Domnului” cu practica bisericii din primele veacuri, continuată și azi în Biserica Ortodoxă. Ca să înțelegem mai bine, este suficient să ne referim la felul în care catehumenii erau primiți în biserică. Catehumenii erau persoane care, crezând Evanghelia, erau primiți ca să fie instruiți, pentru ca mai apoi să devină membrii deplini ale bisericii. Catehumenul era primit la slujbele bisericii, dar nu putea încă să fie împărtășit.
La anul 215, Hyppolitus a scris în lucrarea sa, Tradiția Apostolică:
”Catehumenul nu poate să se împărtășească la Cina Domnului.”(Tradiția Apostolică, 27)
Cu atât mai mult, vizitatorii întâmplători nu se puteau împărtăși. Cina Domnului, Euharistia, era – după cum este și astăzi în Biserica Ortodoxă – un act ultim de intimitate cu Dumnezeu, la care în mod natural nu puteau participa decât cei ai casei. În acest sens, euharistia este și un semn al identității și a unității creștine. ”Cina deschisă” la care poate participa oricine, nu mai poate sluji nici ca identitate, nici ca unitate între creștini. Dacă este un semn de unitate, este o unitate cu ereticii, cu păgânii și cu ateii.
Biserica Ortodoxă ia în serios avertizarea Apostolului Pavel din 1 Corinteni 11:28:
”Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.”
Cu toate că există mici diferențe între diferite jurisdicții, seriozitate actului împărtășirii apare pretutindeni în Ortodoxie. În general se cere ca cel care vrea să se împărtășească să se spovedească, dacă nu imediat înainte de euharistie, cel puțin destul de frecvent. Credinciosului ortodox i se amintește că împărtășirea fără o cercetare de sine este un act periculos, care poate – conform Scripturii – să ducă la osândă sau la boală.
Înainte de împărtășire, credinciosul ortodox aude sau rostește el însuși rugăciunea lui Ioan Gură de Aur:
”Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă, să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.”
Cred că această seriozitate cu privire la împărtășire vine din încredințarea credinciosului ortodox că se apropie cu adevărat de Hristos, cu frică și cutremur, dar și cu dragoste și credință. Este o realitate, nu doar un simbol. Este o participare la o masă divină, nu doar o frumoasă tradiție care mai poate fi schimbata pe ici și acolo, mai ales în punctele esențiale.