Cartea fostului meu învățător baptist Iosif Țon, Căderea în ritual a fost bine primită de comunitatea evanghelică din România, dovadă câteva recenzii laudative care pot fi găsite pe internet.
Am citit-o și eu recent, cam în același fel în care citeam în adolescență o istorie a României scrisa de istorici staliniști. Conform acelei istorii ”științifice”, românii erau niște barbari primitivi care avuseseră norocul să fie salvați în mai multe rânduri în istorie de un popor mult mai evoluat, culturalizat și civilizat, marele popor rus. Cartea era inutilă pentru un intelectual care cunoștea realitatea, dar poate convingătoare pentru ignoranți.
În prima parte a cărții, Iosif Țon caută să ne convingă că practicile ortodoxe sunt un fel de cădere patetică de la un creștinism curat, lipsit de ritualuri, de esență pur morală. Manifestările fizice, cum ar fi liturghia și tainele, ar reprezenta o magie primitivă prin care oamenii, prostiți de un cler acaparator, încearcă să manipuleze zeii spre satisfacerea dorințelor lor. Către sfârșit, el revine la o temă pe care a atins-o și în alte cărți, acea că poporul român a fost îndobitocit de credința creștină răsăriteană, și că locul nostru sub soare este alături de celelalte surori de gintă latină, în cadrul unei civilizații occidentale superioare, de preferință cu accente neo-protestante.
Vreau să discut aici un singur punct din Căderea în ritual, preluat de autorii recenziilor și prezentat ca un argument zdrobitor în favoarea tezei lui Iosif Țon, după care Biserica Ortodoxă ar fi un fel de creștinism corupt.
Din Căderea în ritual aflăm că Grigore Thaumaturgul, un sfânt din secolul al III-lea după Hristos, ar fi introdus o practică cu urmări catastrofale pentru creștinism. El ar fi spus oamenilor că nu mai este necesar să renunțe la zeitățile greco-romane, ci este suficient să le dea nume noi – Fecioara Maria în loc de Afrodita sau Sfântul Ilie în loc de Apolo. Aceasta ar fi dus la o schimbare fundamentală prin care zeii păgâni au fost introduși în Biserică. Implicit, aceasta ar fi și explicația cinstirii sfinților în Biserica Ortodoxă.
Nedumerirea mea (și cred că a oricui care nu renunță la discernământ când citește cartea) este la cel puțin la două nivele. În primul rând, după ce criteriu așa-numita invenție a Sf. Grigore Thaumaturgul ar fi fost definitorie pentru Biserica Ortodoxă? Am citit multe istorii ale creștinismului, scrise de protestanți, de catolici și de ortodocși, dar nu am găsit acest eveniment epocal în nici una din ele. Mai mult decât atât, Grigore Thaumaurgul este puțin cunoscut chiar și printre ortodocși, deci cum ar fi putut el să fie o persoană mult mai influentă decât, să zicem, un Ioan Gură de Aur sau un Vasile cel Mare, a căror liturghie este ținută în Biserică, dar pe care Iosif Țon îi menționează puțin, sau de loc. De ce spunem în Biserica, la liturghie, crezul niceo-calcedonian, și nu cităm așa-zisele învățături ale lui Grigore Thaumaturgul despre asimilarea zeilor greci și romani. Dacă această practică ar fi fost cu adevărat definitorie, am fi recitat Crezul spunând ”cred în orice zeu, cu condiția să i se dea un nume creștin” în loc să zicem ”Cred în Unul Dumnezeu”.
În al doilea rând, de unde s-a documentat Iosif Țon cu privire la această presupusă cotitură în istoria Bisericii? În general informațiile cu privire la Grigore Thaumaturgul sunt puține, mi-a lut ceva timp să le aflu pe internet. Am găsit totuși pe Wikipedia un articol bine scris, care probabil ne spune tot ce se cunoaște despre acest sfânt făcător de minuni. Surpriză: nu apare absolut nimic referitor la presupusul eveniment devastator din istoria creștinismului. Citez din Căderea în ritual: ”Introducerea acestui sincretism, cu efecte devastatoare în creștinism, se datorează unui anume Grigore, care a ajuns să fie supranumit Thaumaturgul”. Este oare posibil ca un articol scris într-un stil profesional, în cea mai citită Enciclopedie din lume, să omită cel mai influent aspect al vieții acestui sfânt? Lăsând loc posibilității ca alte surse să ne ofere ceva mai mult, înclin să cred că ne află mai degrabă pe teritoriul fabulațiilor. Probabil sursa lui Iosif Țon a fost vreo cărțulie de propagandă neo-protestantă, una dintre acelea pe care am avut și eu ocazia să le răsfoiesc. În astfel de cărți am găsit și alte fabulații, cum ar fi aceea ca la anul N Biserica a interzis creștinilor să se mai roage direct la Dumnezeu, sau că un misionar evanghelic venind la București la începutul secolului XX a descoperit cu oroare că în acest oraș nu exista nici măcar o singură biserică creștină.
Iată câteva din recenziile Căderii în ritual:
Lauranțiu Balcan http://penticostalul.wordpress.com/2010/02/17/caderea-in-ritual/
Daniel Fărcaș http://scriptorie.wordpress.com/2009/11/30/critica-ratiunii-ritualice/
Pribac Ioan http://www.blog.gramma.ro/2010/02/26/caderea-in-ritual-de-iosif-ton-prezentare/
Las lui Iosif Țon, cât și celor care au scris aceste recenzii, provocarea să ne citeze sursele din care au aflat despre introducerea sincretismului de către Grigore Thaumaurgul. Până atunci voi rămâne la opinia ca în ciuda pretențiilor savante, Căderea în ritual reprezintă o cădere în fabulații.
30 Responses to ”Căderea în ritual” și căderea în fabulații