Recent am vizitat site-ul bisericii Metanoia din Arad, o biserică neoprotestantă cu o închinare modernă şi am ascultat predica pastorului Cristian Bărbosu. Titlul predicii era ”Rolul doctrinei în biserică”.
Am fost plăcut surprins să descopăr o abordare mai nuanțată a relației dintre Biserică, Scriptură și Tradiție. Concepția tipică pe care o au cele mai multe biserici neoprotestante neagă Tradiției orice rol pozitiv, trece repede peste Biserică și face din Scriptură singura temelie a credinței. Tradiția este doar o făcătură omenească inventată de niște clerici care vor să țină poporul sub control, iar Biserica este fie o vagă realitate invizibilă, fie o asociație (se mai poate scrie şi club) de oameni care se adună împreună pentru că au o credință comună.
Abordarea lui Cristian Barbosu este mai nuanțată și mult mai apropiată de creștinismul tradițional. El recunoaște că Biserica este o comunitate teandrică vie care trece peste veacuri și care transmite din generație în generație învățătura apostolilor; nu doar o carte (chiar dacă aceasta se numește Scriptură), ci un întreg sistem de concepții, dogme și interpretări. Scriptura și cunoașterea ei nu sunt suficiente: într-adevăr, marii eretici au fost în general buni cunoscători ai Scripturii și, am putea adăuga, în general sinceri cercetători ai acesteia. Credința adevărată nu se auto-definește în Biblie, ci se sprijină pe aceasta, fiind definită de Hristos și Αpostoli, dar păstrată și transmisă de Biserică.
Până aici, Cristan Bărbosu pare aproape ortodox. Este natural că orice ”noutate” în materie de doctrină creștină ar trebui privită cu suspiciune. Există însă noutăți și noutăți. Sunt sigur că dacă cineva ar veni la biserica Metanoia cu o nouă teorie care ar admite căsătoria între homosexuali, ar fi respins ca fiind în afara interpretărilor tradiționale ale Scripturii. Invențiile secolului XXI sunt usor de depistat, dar lucrurile sunt mai complicate cu cele din secolul XVI sau XIX. Într-adevăr, de ce am respinge o noutate teologică din secolul XXI, dar nu una din secolul XVI?
Cristian Bărbosu ne îndeamnă să cunoaștem această învățătură a apostolilor, în forma ei ne-alterată de erezii sau opinii personale. ”Citiți Mărturisirea de credință a bisericii noastre”, ne îndeamnă el. Întrebarea este dacă această Mărturisire de credință este liberă de invenții. Reflectă oare învățătura de veacuri a Bisericii, sau conține elemente introduse ulterior? La îndemnul vorbitorului am citit această Mărturisire așa cum am găsit-o pe site-ul bisericii (la http://www.bisericametanoia.ro/marturisirea-de-credinta/ro). Am găsit din păcate multe exemple de abateri de la învățătura și practica de veacuri a creștinilor.
Faptele sale bune nu pot crea merite in acoperirea trecutului vinovat si castigarea mantuirii. Ele pot fi o dovada a mantuirii acelui om. Pentru a fi mantuit omul trebuie sa indeplineasca doua conditii: pocainta si credinta. Ele sunt totdeauna nedespartite.
În timp ce aceste afirmații sunt în general adevărate, ele prezintă o soluție minimalistă a mântuirii, introdusă de Reformă. Ele păcătuiesc printr-o drastică simplificare a vieții creștine, o viață în care faptele bune sunt doar dovezi (nu o țintă spre care omul ar trebui să se străduiască) și în care este indiferentă participarea la viața Bisericii, la Taine (fie ele chiar și “simboluri”) sau la post și rugăciune. Această concepție minimalistă deschide o ușă păcatului (cum a zis Luther: să păcătuieși mult, dar să crezi și mai mult). Ea ne dă imaginea unui om scăpat din focul iadului, dar nu a unui sfânt în care ia chip Hristos. În această concepție, în loc ca faptele să reprezinte un ideal spre care să ne străduim, ele sunt doar niste excrescențe ale noii vieți a celor “născuți din nou”. Nu aceasta a fost concepția primilor creștini.
Clement din Alexandria scria în secolul al II-lea: ”Prin har sunteți mântuiți” – dar nu fără fapte bune. Dimpotrivă, suntem mântuiți prin modelarea care vine prin străduința spre fapte bune.”
Biserica locala dupa invatatura Noului Testament este unitatea voluntara a unui grup de credinciosi dintr-o localitate, nascuti din nou si botezati pe baza marturisirii personale a credintei lor in Domnul Isus Hristos ca Mantuitorul lor.
Cu alte cuvinte, în mod spontan, un grup de oameni “născuți din nou” (cum se verifică aceasta?) și botezați pentru că au mărturisit credința în Hristos, pot forma o biserică locală. Ce se întîmplă însă dacă aceștia nu cred în existența Duhului Sfânt ca persoană? Ce se întâmplă dacă ei cred în Domnul Iisus ca mântuitor, dar nu-I recunosc Dumnezeirea?
S-ar putea crede că aici este vorba doar de o omisiune datorită brevității Mărturisirii de credință. Dar acesta s-ar fi putut ușor rezolva cu o minimă adăugire: “credincioșii trebuie să se alinieze la credința veche de 2000 de ani a Bisericii”. Noi nu vom vedea însă o astfel de adăugire, pentru că ea ar știrbi autenticitatea unei biserici ca cea a pastorului Bărbosu. Prin refuzul alinierii la Tradiție, biserica ar putea face ce vrea, fără nici o încuviițare din afară, chiar cu riscul de a aluneca cu sau fără voie într-o erezie.
Exact această concepție despre biserica locală este cea care permite crearea a sute sau mii de denominații creștine protestante sau neo-protestante. Este suficient ca un om talentat, educat și charismatic (cum este din belșug pastorul Cristian Barbosu) să ia inițiativa și grupul s-a format! Astfel de biserici spontane, de multe ori de mare success, se formează nu pe linia unei tradiții de continuitate cu credința apostolilor, ci în jurul unor personalități dotate cu un oarecare magnetism.
Nu recunoastem grade ierarhice…
O frumoasă declarație de principiu, dar care are puțină aplicație practică. Ce înseamnă gradele ierarhice? Este evident un atac împotriva bisericilor istorice. Am văzut arhiepiscopi de o mare umilință și simpliate, de care se putea oricine apropia, după cum am văzut şi pastori neoprotestanți trăind o viață de lux, înconjurați de consilieri și camere de televiziune, complet inabordabili. Ce importanță au aici gradele ierarhice?
Organizarea Bisericii locale e facuta pe principiul democratiei autonome.
Principiul democrației autonome este un element nou în istoria creștinismului. În timp ce poporul a avut întotdeauna un cuvânt important de spus (ungerea unui episcop nu este valabilă dacă poporul nu strigă “Axios!”, adică “Vrednic este!”), a reduce autoritatea la democrație este extrem de periculos. Este suficient să citim unele din epistolele lui Pavel pentru a înțelege că democrația poate ușor lăsa ușa deschisă spre erezii sau practici străine de creștinism. Biserica a avut de-a lungul veacurilor un sistem viu de autorități care să asigure păstrarea credinței adevărate. Au fost episcopi, unși sau sub autoritatea altor episcopi, și au fost sinoade.
Noi credem si marturisim ca Biserica Nou-Testamentala are doua simboluri: botezul si Cina Domnului. Ele nu sunt taine.
Idea că există doar două ”simboluri” nu este nici biblică, nici tradițională, ci o invenție introdusă în mare parte de protestantul elvețian Zwingli. Această idee nu este bazată pe învățătura apostolilor și reprezintă o gândire raționalistă specifică epocii Reformei.
Mă opresc aici, constatând contradicția dintre idea frumoasă și corectă a lui Cristian Bărbosu, după care credința adevărată este ancorată şi în Tradiția creștină, și Mărturisirea de credință a bisericii lui, care se desparte de această Tradiție.